Sub zare de solie
provocată spre
scriere de viaţă
citim lumea ca pe o
poezie
ce se luminează la
faţă.
În timp de versuri
afirmativ remarcate de
zbor
simbolizăm universuri
prin intuiţii fixate
în amor.
Pentru că gândim
ideatic făptura de
concept
ajungem să intuim
extatic natura
subiect...
Dorind să cercetăm
universal realul
obiectivat,
purcedem să aflăm
codul cerului
nelimitat...
Astfel trăind spre
tresărire
în aşteptare de
Mesaj,
ne amăgim în
rătăcire
prin vise de dopaj...
Iubim lumini de umbră
absorbite artistic,
floral,
deschidem goluri de
spumă
spre revelări de
banal...
De ce scriu oamenii
poezii?
Pentru că scrierea e
o poezie?
Şi de ce rostim prin
noi poezii?
Pentru că vorbirea e
o poezie?
De ce trăiesc oamenii
ca în poezie?
Pentru că viaţa e o
poezie?...
De ce e viaţa o
poezie?
Pentru că poezia e
instinctivă şi emotivă,
e aprigă şi
sugestivă, e voalată şi expansivă
precum e viaţa?...
Şi de ce e poezia
viaţă?
Pentru că viaţa e
spontană şi intuitivă,
e simbolică şi
concluzivă, e ideatică şi afirmativă
precum poezia?...
De ce scriem viaţa?
De ce o citim?
Pentru că ne place
poezia, pentru că o dorim?
De ce citim noi Viaţa?
De ce o scriem mereu?
Pentru că Viaţa e
poezie şi Poezia e un zeu?
Ce este viaţa?
E o poezie?
Şi ce e poezia?
O fiinţă? O trăire?
O tresărire de aripi?
O încântare? O
naştere ideatică? O mare iubire?
O mângâiere prin
atingere? Un mesaj? O amintire?
O rostire cuvântată
extatic dinspre fiind spre simţire?...
Ce este până la urmă
poezia?...
E viaţă!
E trăirea în sine
absorbită total de fiinţă,
este destin de umbră
luminată floral de conştiinţă,
deschisă în scriere
şi citire de real pe faţă,
fiindcă viaţa e o
poezie şi poezia e viaţă!...
Vis al umbrei de a nu
mai fi,
vis al luminii de a te
împlini
prin continuarea
trăirii depline
prin ceva similar cu
tine:
prin ceea ce laşi în
urmă
ca semn că ai trecut
prin viaţă:
un copil, o operă, o
casă;
un fel de a fi
integrat în familie şi societate
cât mai armonios şi
mai uman;
un rang social, o
amintire mondenă,
un zâmbet provocat
unor prieteni într-un bar-arenă;
o răsplată
răzbunătoare aruncată unui duşman...
Vis al umbrei de a nu
mai fi făptură
e visul trăit în
fiecare amăgire înserată -
în el descoperită de
umbră şi cenzură
apare în lumină de
faptă imediată
nu atât dorinţa de a
face şi de a trăi
cât impulsul de a
lăsa în urmă amintiri şi „copii”,
semne, simboluri,
instanţe care vin să spună:
- „Pe aici a trecut
„astfel” cel ieşit
o vreme, pe scenă,
din umbră.
Acestea sunt semnele
lui,
lăsate în eter spre
lumină să curgă...
A fost o prezenţă şi
mai mult de atât,
a fost o fiinţă şi
o lume, poate chiar un „mit”
care după a sa moarte
încă a dăinuit!”
Sacră este viaţa
pentru sine,
sacră i se arată ea
celui întrebător,
sacră pare ea să
fie, aşa cum se ştie
şi celui ce o
trăieşte paşnic, neameninţător.
E sacră prin simpla
sa prezenţă urlătoare,
devoratoare de viaţă,
distrugătoare de avânt;
e sacră prin
ispitirile ei romantic-îmbietoare
proiectate sieşi ca
aparenţe de stabilitate în vânt.
Sacralitatea îi vine
tentaţie vieţii din lipsa ei de sacru,
din uşurinţa cu care
ea se bestializează în fapte,
călcând nesimţitoare
peste a compasiunii cadavru,
peste rezidurile în
descompunere a propriilor acte.
Legată astfel şi de
brutalitate şi de împăcare
ea când îndurerează
firea, când o îmbunează,
ridicând sau
distrugând în sine deşerturi lunare
de sacru şi profan
prin care se visează...
Fiindcă se contrazice
repetat cu nesimţire
nimic nu-i este uneori
vieţii capabil de sacralizare -
nici măcar
sacralitatea imanentă în a ei propăşire
prin actualizare
frenetică în instinct spre devorare.
Nu sacrul te atinge,
nu el te strigă pe nume...
Nu sacrul se ascunde
dincolo de zare,
dincolo de tine, de
limite, de urme...
Nu! Ci tu eşti
pierdut în a sacrului veşnică căutare...
Ce este viaţa? Este
ea filosofie?...
Omul pretinde rostul
că şi-l ştie.
El vede departe
orizont de fiinţă
şi în adânc de sine
îi zice conştiinţă...
Se amână apoi în
vorbă de lapte
gândind cugetare de
întreg în parte
fiindcă el,
observatorul de voinţe,
iubeşte peste poate
multiple dorinţe.
În taină de mişcare
cu iz de lumină
el păşeşte pe urme
ce sensul îi alină
şi se vede-n viaţă
trăind în întrebare
şi arătând spre
răspunsuri fără ezitare...
Raţiunea-i simbol se
adună în cântec,
împrăştiind prin
aer joc şi descântec,
încercând mai
degrabă să fie filosofie
decât să ardă banal
ca o plăpândă făclie.
Din mintea-i plină
de-a timpului zare
creşte lucidă în
semn de schimbare
o adiere de flori şi
drumuri ascunse
venită să-l îmbie
spre trăiri nespuse...
În adânc de sine îi
zice conştiinţă
la ceea ce el vede
ivit ca fiinţă,
dar totuşi se pare că
rostul nu şi-l ştie
când se întreabă
dacă viaţa e filosofie...
Pentru orice trecere
de gând
vioi antrenată în
profundă cugetare
se lasă în inimă
plăpând
pecete de viaţă
emanând afirmare;
valuri de dorinţe ce
vin ca şi când
mirosul de fapte nu
suportă amânare.
În iubirea de
înţelepciune concretă
zburdă tresăriri
sentimentale diverse
încercând să mute
privirea atentă
din zborul ei de vorbe
cu intenţie alese
spre nepătruns de
slovă desuetă
născută din izvoare
de focuri intense.
Se naşte pe un fundal
de viaţă
atingerea visată,
promisă la chip:
ea vine cu licărire
pe a noastră faţă
precum surâsul florii
se schimbă-n anotimp
şi ni se destăinuie
nudă cu bună povaţă
în contopire aleasă
cu rădăcini de timp.
Câmpia cea rodnică
de încântare
visează cu trupul
spre cerul deschis
filosofând în viaţă
popasuri trecătoare,
iubind fără zăgazuri
doar doruri de abis,
alungând spre limbă
flăcări de încercare
şi luminând în sine
infinitul necuprins...
Şi luminând în sine
infinitul necuprins...
Viaţa din om adună
poveţe
gândite din umbră,
menite să înveţe
să se arate utile şi
în timp de încercare
să fie repere şi axe
de hotare.
Viaţa din om adună
povestiri:
Ce este viaţa? Eşti
întrebat de a tale amintiri.
Venite spontan în
lumină de cuvânt
ele îţi cântă
refren de întrebare-gând...
Viaţa din om adună
privire,
de ici şi de colo,
încolţită-n uimire,
vălurită oceanic în
talazuri de spume,
ea se devoalează pe
sine prin nesfârşite glume...
Viaţa din om adună
sens de viaţă,
se ghidează prin lume
după un fir de aţă,
gândeşte în cercuri
vicioase şi în elipse-întoarceri
înaintând prin
retragere spre nesfârşite faceri...
Viaţa din om este
nehotărâtă.
De unii iubită, de
alţii urâtă,
ea se rostuieşte în
sine ca foc arzător
şi îi pasă de toate
în mişcarea-i zbor...
Viaţa din viaţă
vieţuieşte-n visare
iar când se trezeşte
iubeşte-n adorare
şi nu-şi găseşte
margini de stâncă niciunde:
Ea e infinită... Ea
nu lasă urme...
Din umbră privind
viaţa din om vrea să înveţe.
Ea încercă utilul şi
fixul şi fugarul şi adună poveţe;
se alungă pe sine
degrabă în timp de încercare
şi îşi caută
repere clare în ceruri fără de hotare.
Fascinată de
personaje născute doar în povestiri
se întreabă despre
rostul din speranţe şi amintiri...
Ivită spontan din
penumbră spre lumină de cuvânt
prin vorbă ea îşi
cântă refren de întrebare-gând...
Uimirea ei culeasă de
ici şi de colo în privire,
vălurită oceanic
prin spume chemate spre rostire,
simţită în adâncuri
de trăire vădită prin urme
se voalează prin
iubire de nesfârşite glume...
Adunată pe drum păşit
cu poftă de viaţă
se ghidează în lume
după un firicel de aţă,
se gândeşte în
cercuri prin elipse - întoarceri
şi se anunţă
înaintând prin iluzorii faceri...
Iubită cu poftă sau
cu patimă urâtă
ea nu e nici indecisă
dar nici hotărâtă:
înălţată pe aripi
de pasăre prin foc arzător
uneori îi pasă de
toate, alteori doar de un zbor...
Vieţuită prin munţii
îndrăgiţi de visare,
viaţa se trezeşte
dimineaţa cu ardoare
şi găsindu-şi
margini de stâncă oriunde
ea rămâne
infinită... Şi nu lasă urme...
Viaţa din om adună
repere
prin trai de bucurie,
prin timpuri de durere
ca în vreme de
încercare
şi în clipă de
putere
să aibă în sine
armonie
şi margini-frontiere.
Viaţa din om adună
poveşti
prin sfaturi utile,
prin sfaturi lumeşti
ascultate, învăţate,
lustruite
să ajungă ispite
de margini regăsite
prin sensuri
dezvelite...
Viaţa din om adună
rătăciri
şi gânduri simplu
înmugurite
trăind prin tandrele
iubiri,
frumos culese şi
îngrijite,
spre cugetări de
izbăviri
fecundate, afirmate,
înnoite
de margini prin urme
risipite...
Paharul de vorbă,
sorbit sub chip de esenţă,
coboară prin minte
spre sunet şi formă
întâlnire mocnită
spre glăsuire de potenţă
gustată deplin sub
atingeri de slovă...
Paharul de vorbă,
sorbit sub chip de esenţă,
întreabă privirea
pierdută în zigzag
şi risipită pe
holuri de slabă coerenţă
cum ar putea să fie
viaţa doar o mărgea în şirag...
Paharul de vorbă,
sorbit sub chip de esenţă,
trezeşte închipuirea
spre drumuri neumblate,
parcurse spre ameţeală
plăcută-n consistenţă
în sens de revelare
prin semne consumate...
Pahar de vorbă se
iscă pe chip de esenţă,
coboară din minte
spre sunet şi formă
preţuire de atingeri
venite spre corespondenţă
între mocnit de lege
şi depăşiri de normă.
Pe holul fiinţei
încins de a vieţii prezenţă deplină
întrebarea se agită
pierdută în zigzag...
Se teme că în
momente de conştiinţă lină
se va rupe precum
mărgelele desprinse din şirag...
Ezită deci un pic
apoi se trezeşte în noutate înfiptă
şi îndepărtată de
vechi, păşind prin locuri neumblate,
se aşează în cale
de sine şi rosteşte în şoapte:
- Ce este viaţa? De
eu sunt ea şi ea este în mine -
atunci: „Cine sunt
eu?... Şi ea este... Cine?”...
Viaţă! Pe tine nu te
mulţumeşte nimic niciodată,
decât, câteodată,
vreun efemer final de etapă marcată.
Mereu te proiectezi
spre noi şi noi începuturi
şi îţi schimbi
mereu a tale drumuri şi ţinuturi.
Te vezi mereu în
mişcare, agitată şi nemulţumită,
mereu critică, mereu
în contestaţie adâncită.
Nu te mulţumeşte
nici neantul, nici fiinţa;
nu te satisface nici
detaşarea, nici dorinţa.
Te vezi pe tine, ca pe
o sclipire de potenţial,
ajungând mai mult
decât eşti, anume ideal...
Nu te mulţumeşti
esenţială să fii, dar nici formală:
nemulţumirea îţi
este instanţă proprie fundamentală.
De-ai fi mulţumită
nu ai mai fi tu: o trăitoare;
oprită la ceva anume
ai deveni stătătoare...
Iar dacă mulţumirea
te-ar prinde vreodată-n privire
ar face-o doar fugar,
pregătită de-o nouă înfăptuire.
Viaţă! Pe tine nu te
mulţumeşte nimic niciodată:
nici închis de
împlinire, nici zare deschis - nuanţată.
Tu vieţuieşti în
schimbări de adâncuri şi înalturi,
în ale percepţiei
câmpuri şi în ale simţirii straturi.
Tu nu eşti mulţumită
şi nu poţi fi ca atare
oprită din expansiune
şi închisă în cugetare...
Nu poţi fi înrămată
în tipare rigide, absolute:
tu nu te regăseşti
în vorbe cunoscute...
Tuneluri de patimi
pătrate legănate în cercuri de jar
atârnă şerpuitoare
spre turn de limbă arcuită
bătute în nuanţe de
negru spre apropiere de amar
lucind tomnatic spre
unduiri grăbite de fiinţă iubită...
Pe stele de concept se
scrie cuvântul contopire,
se leagă spre amăgire
pământul pustiit de filosofie
şi se amână
treptele de zbor urcate spre unire
pentru fumul din
versul ce stă să adie...
Albul robotic,
încrâncenat de salt, spre seară
se iveşte prin
gemuleţe bătute de-a vântului palme...
În nuanţe de roşu,
fiinţa-i de alb, poate să apară
în umbre prin ecouri
şi prin prezenţe calde...
Apasă pe clape prin
dansuri dinspre nori deschise
şi cântă liniştite
la tobe existenţa şi viaţa şi realul
prin numiri de forme
goale şi adieri prea pline de vise
se desenează spre
şoaptă de noapte limanul şi malul...
- Ce este viaţa? Se
întreabă astronautul de pe orbită.
Ce vede el sub sine în
nuanţe de albastru şi apă?
Ce este această
tresărire - scânteie de abia dospită
care-şi visează
ieşire prin zbor expansiv spre faptă?
Nu ştie! Dar poate o
să afle odată -
mai sus de păşeşte
prin cosmos întru propăşire
aruncând în urmă
impulsuri de credinţă ciudată
şi renăscând prin
raţiune în alt spaţiu de fire...
Sunt legănat prin
patimi de jar şi focuri de fire
şerpuitor înălţate
prin simţire de gânduri pornite
în nuanţe deschise
de intenţii prospere mereu ispitite.
Sunt chemat în
dorinţe de aer plutind spre mistuire
spre timpuri de unire
prin înălţimi de zbor
şi sunt purtat de
versuri curtate de amor.
Sunt pierdut în pofte
atinse uşor de iubire
spre nuanţări de
goliciuni conceptual alese
să apară împlinite
prin ecouri fără de adrese.
Cântat pe tobe, întru
ploaie de dor spre însufleţire,
privesc spre forme
goale şi adieri de vise rătăcite
dansând prin sens de
vorbă spre şoapte amăgite...
Am renăscut mereu
spre flacără de însoţire
şi sunt iubit de
stele ademenite-n noapte
venite spre dospire de
spice în timp de vară coapte...
Mânat în apropiere
de abis spre duh de împărtăşire,
urmat de impulsuri
încredinţate întâlnirii aşteptate,
trăiesc în taină
adâncă de timpuri înfocate...
Mi-am pus o simplă şi
banală întrebare:
- Ce este viaţa? -
Ea, viaţa ca atare...
M-am adâncit în mine
în căutare de răspunsuri,
le-am privit atent
şi le-am găsit
nenumărate neajunsuri...
Ba viaţa e cuvânt,
ba e voinţă,
ba e iubire, ba e
conştiinţă...
Ba e dorinţă de mult
şi de mai multe,
ba e valoare de fum şi
de simţiri acute,
ba e vis de floare pe
câmp de existenţă,
ba e real de vedere pe
vârf de prezenţă;
ba e cea care se află
pe sine în reflectare,
ba e accentul născut
prin contemplare...
.......
Viaţa ne îmbrăţişează
uneori cugetând
iar alteori se
delectează doar existând...
În noi palpită cu
putere creatoare
a ei sevă
instinctiv-formatoare,
a ei suflare dulce şi
uneori amară,
a ei gustare adâncă
şi uneori frugală;
a ei privire gingaşă,
plăpândă peste şoapte;
a ei cântare strigăt,
pătrunzătoare-n acte;
a ei atingere uneori
aspră, alteori de catifea;
a ei iubire precum
mierea sau precum o cafea...
Şi astfel viaţa tot
este şi tot e,
mereu sub altă formă
mişcată de tot şi de toate,
ea tot este peste tot
şi tot e precum este
şi fiindcă-i
cuprinsă-n toate ea-i fiinţă de poveste...
Mi-am pus o întrebare
şi ţi-o pun şi ţie:
- Ce este viaţa?...
(Se va trezi şi în
tine fior de pribegie?...
Oare tu şti că nu e
răspuns viaţa să o cuprindă?
Că nu s-au născut
cuvinte în stare să o atingă?...)"
Hermeneutica indefinitului – Radu Lucian Alexandru – carte PDF:
http://www.scribd.com/doc/133016423/Hermeneutica-Indefinitului-Radu-Lucian-Alexandru
http://www.scribd.com/doc/133016423/Hermeneutica-Indefinitului-Radu-Lucian-Alexandru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu