Inconştientul nu este
despărţit dramatic de conştient.
El poate fi şi ascuns
dar poate fi şi conştientizat.
El nu este o
transcendenţă lipsită de imanent
fiind generat şi
generator de sistem întrupat.
Conştientul şi
inconştientul se află în joc de mişcare
în tot ce stă pe loc
sau se schimbă-n arhaic
fiind legătură de
sânge între poziţie şi relaţionare,
între fire de eroic
şi lucru prozaic.
Inconştientul e alt
nume pentru infinit de acte creatoare,
indicând artistic
spre genetici renăscute din trecut,
spre miriada de
factori întâlniţi într-o realizare,
spre indici de mediu
şi confluenţe ce în noi au crescut.
În inconştient se
leagă spre vieţuire integrală
şi timpul şi spaţiul
şi mişcarea polară,
şi instinctul şi
intuiţia şi inspiraţia abisală,
şi faptul ideatic şi
îndemnul solar şi viaţa milenară.
Există un inconştient
în natură cu sens de conştiinţă:
el se arată în
trecutul pe care se făureşte o vieţuitoare,
se valorifică prin
experienţă dată de la fiinţă la fiinţă
şi se vădeşte
îndeosebi prin viaţă normal trăitoare.
Inconştientul naturii
e conştientul ce o ghidează-n alegeri,
este gândirea ei
deplină de sine pusă total în acţiune.
El e preaplinul de
norme şi directive adunate-n culegeri
spre care se apleacă
superficial a conştiinţei ficţiune
ca o parte inconştientă
oarecare a naturii fiinţei integrale...
Eul, la fel ca
oricând, e o adiere de gând ce se adună.
Iubit de vânt, atras
de nori, înrădăcinat în furtună,
dincolo de oricine,
chibzuit de oricare el pare cărare
de iubire de sine
chemată spre întruchipare...
Aflat Aici şi uneori
chiar dincolo de conştiinţă,
prin icoane acceptate
spre iluzie de fiinţă,
eul se crede a fi mai
mult decât simţire de zis
dar, sub semn de abis,
el poate fi doar nălucire şi vis...
Precum pare că este
dincolo de al său drum,
el suflă întru
veşnicie chemată spre Acum,
dincolo de sânge, de
trup şi de scrum, prin voie de glie,
prin iubire de jar
reaprins spre dorinţă-făclie...
Cel ce este identitate
prin fapte cugetându-şi urmare
dincolo de timp, sub
oglinda din mintea cea amăgitoare,
e uneori doar voce
tăcută spre a inimii dăruire
şi râu pornit din
Întreg spre a sinelui închipuire...
Aşa, precum nu este,
el vine totuşi şi ne dă de veste
şi ne salută pe noi
toţi - cei ce, visând, vedem că este...
- Tu eşti?... Tu cine
eşti?...
Tu vrei?...
Precum ţi-e firea sau
precum ţi-e dorul?
Aha... Vrei deci să-mi
zici o slovă...
Vorbeşte atunci,
glăsuieşte-mi degrabă!
Te rog să nu taci,
arată-te-n vorbă:
Te-ai emoţionat?
Haide, nu fi sentimentală...
E timpul acum să
cânţi,
e momentul tău, spre
tine îndreaptă-ţi tu mintea
şi vino cu a ta
şoptire de sensuri personale,
şi spune-mi de a tale
nume şi timpuri,
şi povesteşte-mi
acum despre a ta chemare...
- Ascultă atunci:
Era aşa, atunci,
precum nu mai este,
era ca nicicând
precum acum nu este,
era o prezenţă în
tine
ce vreau să o văd
din nou în a ochilor tăi sclipire -
priveşte-o aici - în
ochii mei: ea este!
O vezi? Aici, în
ochii mei - priveşte în tine!
Închide cuprinsul
indefinitului şi zi odată cu mine:
- „Tu ce eşti?
Eşti mai mult decât
crezi?
Mai puţin decât
vezi?
Mai mult decât pot eu
să visez?”
Şi apoi răspunde-ţi:
- „Eu nu sunt mai
puţin de o clipă,
şi nici mai mult de
un timp...
Nu sunt ce nu este
când flutură gând
decât atunci când
spaţiul îl întrec mergând...
Eu sunt cel care
înţelege acum,
precum nu se cade,
ceea ce adie,
mai mult decât ştie
sau poate să ştie, un hermeneut -
o lume de vorbe ce se
nasc în scrum...”
- Tu cine eşti?...
O nălucă de vorbă
sau un cântar de tăcere?
O voinţă de nevoie
sobră?
O dorinţă de
sălbatică libertate?
O fire închisă în
citire de fapte?
Un dor scăpat spre
putere?
O ispitire spre
cuvântare-n şoapte?
O grabă către
noutate?...
Cine eşti tu?...
O nălucă de vorbă
sau un cântar de tăcere?
Te rog să nu taci:
purcede spre slovă şi
spre sentiment!
Lasă emoţia în
imanent
şi vindecă-ţi
sufletul de a lui durere
prin şoptire care
cere sensuri personale
sustrase din curent!
- Eu... eu sunt cel ce
sunt, mai mult ca oricând,
dincolo de orice,
adiere de vânt prin
câmpiile gând;
dincolo de oricare,
încântare de vorbe
pe a sensului cărare;
dincolo de oricine,
prin tine, cu voie de
iubire, spre mine...
Eu sunt cel ce este,
mai mult prin fapte
cugetând,
dincolo de timp;
plăsmuire de văz în
a minţii oglindire,
dincolo de schimbare;
auzire de voce spre a
inimii dăruire,
dincolo de noi,
prin Întreg, cu voie
de Ideal, spre Sine!
Eu sunt precum sunt,
mai mult aici, acum,
dincolo de veşnicul
drum,
suflare de emoţie
întru veşnicie;
dincolo de sânge şi
de trup,
intenţie de viaţă
şi voie de glie;
dincolo de mine,
prin Tot, spre dorinţă
nestinsă de tine!...
Dar tu cine eşti?...
Un vis cu normă
pornit prin simpatie de moralitate
spre discriminări de
păcate judecate spre triere,
spre despărţiri de
copiere, spre fluturări de virtualitate?...
Cine eşti tu?...
O adiere de noimă ce
cade din cer uşor descendent?
O clipă urnită către
abundent de cuvinte?
O chemare la înviere,
din noroi de mistere
spre scrum de sensuri
foarte rezistent?...
- Eu sunt... Eu sunt
o bătaie ritmică de
tobă
în prezenţă de
identitate,
o sclipire de
finalitate
văzută prin ochi de
plăcere,
o nuanţă de vedere
rătăcită prin câmp
de realitate!...
Eu sunt... cuprins în
acte de formă
spre indefinire către
ascendent...
Privesc spre imanent
bine dotat cu uşoare
himere
şi te întreb şi eu
cu plăcere
de jocul din sensul
transcendent...
Eu sunt mai mult decât
sunt,
mai puţin decât
este,
dincolo de voinţă,
dincoace de dorinţă.
Eu sunt mai mult decât
o amăgire de vis
şi mai puţin decât
o simţire de zis:
Eu sunt, precum nu
este,
mai mult şi mai
puţin;
eu vin, eu dau de
veste
şi te salut pe tine:
cel ce este!
Se întâlneşte eul cu
lucrul din vise,
se contopeşte zarea cu
orizontul integru
şi se văd în lume
limite nescrise...
Magic se colorează eul
cu non-eu
prin nuanţe, dispuse
între alb şi negru,
venite spre lumină
peste văzul meu...
Se îmbrăţişează
spre unire de formă
interval de fiinţă şi
salut din mers;
se aleargă prin
infinit de vorbă
prezenţa ce este şi
eu şi non-eu
şi timpul tău iscodit
spre sens
şi orizontul meu
înţeles cu greu...
Curge dual proiecţia
oglinzii prin fire
prin imagine de sine
însoţită de non-sine
spre interval de gând
închis în simţire:
ea deschide esenţa cea
ascunsă
spre eul delimitărilor
senine
prin acte de comunicare
nespusă...
Oscilând pe linie
naivă spre demarcaţie
între cerul ce
nicicând nu coboară din înalt
şi pământul limitat
la o plană incantaţie
orizontul identităţii
chemat spre integrare
figurează între
non-eu şi sinele de salt
şi nu se opreşte la o
singură palpare.
Rămânând distincţi
în percepţie aparentă,
deşi în faptă sunt
mereu împreunaţi,
eul şi non-eul se
topesc în viaţă inocentă...
Orizontul îmbrăţişării
impersonale
uneşte destinul celor
integraţi
prin semn transmis
către înălţări abisale...
Ceaţa îndoielii faţă
de fictive împărţiri
alungă margini
iluzorii din a sa prezenţă
prin apropiere de eu
spre ale tale priviri...
Pornit şi spre
indistincţie şi spre despărţire,
orizontul, dacă e să
fie mai mult decât absenţă,
e îndemn clar să ne
ferim de amăgire...
Cum nu e floare fără
de pământ să o crească
şi fără de cer care
să o lumineze şi să o cucerească
nu e nici orizont în
care eul şi lumea să nu se contopească!
Eu arată spre mine,
spre sine şi spre a ta fiinţă
căci fără „tu”
şi „ea” şi „ei” nu ar fi referinţă
ca să arate în noi
spre a eului conştiinţă.
A spune că „eul
este” nu înseamnă „eu sunt”:
eul care este şi eu
care sunt
se disting prin accente
subtile de cuvânt:
Eul care este se afirmă
pe sine-n circumstanţă,
eu care sunt mă
recunosc pe mine ca substanţă,
eul este acolo atribut,
eu sunt aici esenţă nu distanţă!
Eul este ceva depărtat,
ceva impersonal şi nealarmant,
eu sunt eu apropiat,
acel eu personal, eu cel constant:
eu reper pentru
schimbare, nu doar un punct distant!
„Eul este” nu este
„eu sunt”:
eul din „este” nu e
acelaşi cu eul din „sunt”
pentru că eu nu este
ci eu sunt!
Totuşi eu este chiar
dacă eu nu sunt „este”
mai ales dacă este o
ea de care să se lege ceea ce este
sau o „aceasta”
înţeleasă prin prezenţa ce-ului ce este.
Ce-ul şi eul ce este
reflectă pe sunt:
căci ce e „Eul ce
este?” dacă nu „Eu care sunt!”?
Este poate fi fiinţă,
este poate fi prezenţă;
este poate să nu fie;
este este!
Este poate fi nimicul,
este poate fi absenţă
este poate şi să fie;
este este!
Este indică către
existenţă, este se arată în esenţă
este trimite spre
formă; este este ceea ce el este.
Este indică spre
neant, este se arată-n aparenţă
este trimite spre
fundament; este este ceea ce el este!
Este însoţeşte
gândirea, este se ridică în conştient
este se revelează-n
substanţă; este este ceea ce nu este.
Este însoţeşte
simţirea, este se ridică în inconştient
este se revelează-n
atribute; este este ceea ce nu este!
„Este” este atunci
când „este” este.
Când nu este „este”
este altceva decât „este”
şi astfel „este”
este chiar şi atunci când nu este
pentru că „altceva”
este!
„Este” este şi
când este şi când nu este:
este atunci când este
pentru că este;
este atunci când nu
este pentru că altceva este.
Este este în „ceva”,
este este în „altceva”.
Este este în „este
ceva”, este este în „nu este ceva”.
Ce este „este”?
Este el „este”? „Este” este el?
Sau poate ea, sau tu,
sau altceva?
Este este aşa precum
este sau altfel de cum este?
Dacă „este” este
exact aşa precum este şi nu altcumva
atunci despre el se
poate spune doar atât: este!
Dar dacă despre „este”
se poate spune doar „este”,
ce căutăm noi să
aflăm prin întrebarea „Ce este „este”?”.
Sau pe scurt: „ce
este?”
(altceva decât
truismul că „este” este!)
Dacă „este” este
altfel de cum este şi nu este el însuşi,
adică aşa cum el
este, atunci „este” mai este?
Cum poate deci „este”
să fie aşa precum este
dacă el de fapt e
altfel de cum este?
Din faptul că „este”
este
rezultă oare deci că
„este” nu este?
Se pare astfel că
atunci când „este” este „este”
atunci „este” este
doar „este” şi nimic altceva decât este,
iar când „este”
este ceea ce nu este,
adică altfel de cum
„este” este, atunci este nu este!
Dar cum poate „este”
să nu fie?
Doar „este” prin
excelenţă este!
Dacă nu este „este”
atunci „este” nu mai este „este”!
Dar dacă „este”
„este” şi atunci când „este” nu este
atunci „este” este
şi atunci când „este” nu este!
Afirmaţia lui „este”
este egală cu negaţia lui „este”
nu pentru că „este”
nu este
ci pentru că „este”
întotdeauna este
(chiar şi atunci când
nu este - sau altfel spus
chiar şi atunci când
„este” este în „nu este”!)
Complementară aparent
nimicului este fiinţarea (lui)
şi astfel ambele
există deopotrivă atunci când nu sunt
şi nu există atunci
când ele sunt!
Când zicem că
„nimicul” este
zicem de fapt că
„nimic” nu este!
Când zicem că „nu
este” este zicem că „este” nu este!
Dar dacă „este”
este (ceea) ce „nu este”
atunci deopotrivă ne
apare
şi că „este” nu
este şi că „nu este” este!
Repet: dacă „nu
este” este atunci nu este „este”!
Dar dacă „este” nu
este
atunci „nu este” nu
poate să nu fie
şi prin urmare „este”
este!
Deci „nu este” este
şi nu este în acelaşi timp:
prin urmare fiinţa lui
deopotrivă şi este şi nu este!
Aşadar „este” este
ceea ce „este” este
când „este” nu
este
şi deopotrivă ceea ce
„este” nu este
când „este” este
ceea ce el dintotdeauna este!
Deci „este” nu este
când „este” nu este „nu este”
fiindcă „este”
este „este” când „este” este „este”
şi „este” nu este
„este”
când „este” este
altcumva decât este!
„Este” este „este”
când „este” nu
este altfel de cum este.
„Este” nu este
„este”
când „nu este”
„este” la fel cum el este.
„Este” este „nu
este” ce este „este”
care „este” când
„nu este” este ca „este” ce nu este
aşa cum este „este”
care nu este!
Dacă „este” este
altcumva de cum este
atunci „este” este
chiar şi când nu este.
Dacă „este” este
doar ceea ce este
atunci când „nu
este” este
atunci „este” este
ceea ce nu este: adică „nu este”
şi prin urmare „este”
este tot una cu „nu este”,
adică „este” este
chiar şi când nu este!
Prima certitudine poate
fi
că nu este nici o
certitudine pe lume
dar poate fi şi aceea
că o certitudine
totuşi este în univers.
Fiind în acelaşi timp
şi prezenţă şi lipsă
ceea ce e cert se
ascunde
angoasat de sine
mereu în
incertitudine!
Nu e cert nici că
există incertitudine
nici că ea nu este
prezentă:
Dacă incertitudinea ar
fi certă nu ar mai fi incertitudine!
Dacă incertitudinea ar
fi incertă nu ar mai fi incertitudine!
Când ea este nu este,
când ea nu este este!
Atunci totuşi pare că
incertitudinea este!
Ba nu: dacă ea ar fi
nu am mai avea nici o certitudine
nici măcar pe aceea că
ea este!
Existenţa
incertitudinii îşi exclude propria existenţă!
Prezenţa ei nu este
prezenţă autentică
ci doar promisiune
amăgitoare de fiinţă niciodată atinsă,
niciodată ceva mai
mult decât o simplă aparenţă!
Ce ştim cu siguranţă
în ştiinţă?
Ştim că ştim sau
ştim că nu ştim?
Este ceva sigur ca
fundament de fiinţă?
Dacă am şti că ştim
ceea ce în ştiinţă cuprindem
şi dacă ştiinţa nu
ar cuprinde tot ceea ce există
atunci am şti că
ştiinţa ne este sigură când o atingem!
Dar noi ştim că
ştiinţa nu e în stare totul să cuprindă
şi prin urmare ştim
că anumite lucruri nu le ştim.
Noi astfel ştim că
ştim că ştiinţa ne e limitată:
ştim că nu ştim tot
ceea ce-n concepte ni se arată.
Ştim deci că ştim că
ştim că nu ştim!
Dar dacă ştim că
ştim că ştim că nu ştim
atunci este evident că
nu ştim de fapt
ceea ce credem că
ştim.
Pe de altă parte
ştiind că ne ştim neştiinţa
noi o ştim totuşi pe
ea
şi prin urmare ştim
ceva...
Dar ce ştim?
Ştim că ştim sau
ştim că nu ştim?
Nu îţi dau mesaje
aruncate în sticle pe mare
ci îţi spun direct,
meditând pe nisip:
orizontul ideii de a nu
avea nici o idee
stropeşte prin
chemarea sa de a nu fi o chemare
iluzii zdrobite de
intenţia de a nu intenţiona nimic,
de a fi o trecere care
nu trece (de-un vis de epopee).
Nu îţi iau apărarea
dacă te-ai decis să fii indecis
şi nici dacă acum
te-ai hotărât să nu te hotărăşti.
Îţi spun doar, prin
zicerea care nimic nu zice (aparent),
să te gândeşti că
nu gândeşti,
să cunoşti că nu
cunoşti nimic
şi să comunici că nu
comunici nimic.
Esenţa afirmării
(negate) arată spre negare (afirmată);
ea indică spre cerc
vicios, paradox, aporie
de idee, trecere şi
chemare care este când nu este;
de hotărâre, zicere
şi gândire care nu este când este;
de cunoaştere,
comunicare şi afirmare zglobie
a ceea ce când este nu
este şi când nu este este!
Fiinţa fiindului
fiinţează fiitul
fiităţii de fiit
fiinţând în fiinţă
fiindcă fiindul
fiinţei fiinţează prin a fi
fiind de fiinduri
fiinde fiit!
Fiindarea fiindului
fiind fiindată
şi fiinţând în
fiinţă de fiinţări fiinţate
e fiită să fie fiit
de fiitudine
ce fiinţează în
fiinţă de fiinţare fiindă.
A fi precum este în
sunt precum eşti,
în timp de fiinţă,
în neant de fiind,
în spaţiu de fiit, în
abis de în-fiinţare,
e fiinţă a firii ce
fiind fiită firuieşte
natural fiind în
fiind-are.
Firea e fiit de fiinţă
ce firuieşte fiindul,
fiinţă a firii ce-n
fiit se înfiruieşte
şi fiitate a fiindului
ce-n fireire fiinţează
ca fiindat al fiinţei
de fire nefireit firuită.
Orice se poate spune
despre orice...
O ştie poetul, la
vreme de odihnă,
o ştie uneori şi
filosoful regăsit în tihnă,
că despre orice se
poate spune orice...
Cu puţină
îndrăzneală concluzivă
şi puţină
inteligenţă asociativă
orice apare ca fiind
evident legat
de orice altceva
există prin al lumii regat -
pentru că în fapt
chiar aşa şi este –
a da ceva de veste,
a vorbi despre ceva,
sub raport de conştiinţă,
este a vorbi implicit
despre tot ce are fiinţă.
A preciza o legătură
oarecare
înseamnă a rosti o
constatare:
a vedea legătura
aceea
în relaţie cu tot ce
luceşte sub soare,
cu tot ce trăieşte
în întuneric de stele
sub lună
încântătoare;
cu tot ce fiinţează
în clipire
sub a vieţii
dramatică înscenare.
Toate legăturile şi
asocierile
sunt deci relativ
întâmplătoare,
sunt joc de repetare
şi sunt în esenţă
reale
pentru că toate-s
totale!
Totul este mişcare,
schimbare, devenire -
totul este staţionare;
nimic nu se schimbă:
nimic nu devine
altceva; totul rămâne la fel - amăgire!
Totul este durere,
angoasă, nefericire -
totul este plăcere;
nimic nu e rătăcire:
totul este iubire;
totul este peste tot - în gândire!
Totul este fiinţă,
viaţă, existenţă -
totul este neant; nimic
nu este nimic:
totul este împlinire;
totul în tot se vede - ca potenţă!
Totul este lege,
control, ordine, aşezare -
totul este haos; nimic
nu se susţine pe sine:
totul este întâmplare;
totul visează o lume - cu organizare!
Totul este materie,
substanţă, realitate -
totul este iluzie;
nimic nu este fizic:
totul este metafizic;
totul oglindeşte totul - în finalitate!
Totul este acord,
armonie, împăcare -
totul este luptă;
nimic nu vrea subjugare:
totul este
supravieţuire; totul ameninţă totul - şi în cugetare!
Totul este cuvânt,
limbaj, comunicare -
totul este tăcere;
nimic nu vorbeşte:
totul este mut; totul
interpretează totul - întru penetrare!
Totul este gând,
minte, conştiinţă, intelect -
totul este sentiment;
nimic nu este de înţeles:
totul este inconştient;
totul gândeşte totul - nimic însă coerent!
Totul este dorinţă,
sex, expansiune, înmulţire -
totul este detaşare;
nimic nu se atrage cu adevărat:
totul este limitat;
totul constituie totul - în semn de trezire!
Totul este
contradicţie, aberaţie, absurditate -
totul e ok; nimic nu
neagă nimic:
totul este ameţit;
totul vrăjeşte totul - pentru eternitate!
Totul este ştiinţă,
tehnică, obiectivitate -
totul e credinţă;
nimic fără fixitate:
totul e relativ; totul
leagă totul - prin subiectivitate!
Totul este voinţă,
fermitate, decizie -
totul este instinct;
nimic nu e lipsit de necesitate:
totul e intuitiv; totul
validează totul - cu precizie!
Totul este ipoteză,
presupunere, aproximare -
totul este opinie;
nimic stabil la înfăţişare:
totul este întrebare;
totul răscoleşte totul - prin problematizare!
Totul este ceva - un
lucru, o stare, o nuanţă -
totul este vid; nimic
capabil de palpare:
totul este nimic; totul
goleşte totul - de substanţă!
Totul este gol, golit
de intenţie şi consens -
totul este cu rost;
nimic aleator în viaţă:
totul este plin; prea
plin de urmări – trăite prin sens!
Totul este totul; totul
e legat de fapte -
totul este prin sine;
nimic despărţit de mine:
totul este peste tot;
totul e totul - în toate!
Căutând fundamente
pentru ale vieţii cărări,
singularităţi
obiectivate peste tot şi în toate,
găsim de fiecare
dată, în noi ca şi în zări,
adevăruri trăite
intim prin cugetări şi fapte,
sclipiri de enunţuri
intuite spre sens,
clarificări
revigorate de a raţiunii dorinţă,
paradigme aforistice
iubite de fiinţă,
teorii ale vieţii
reflectate într-un vers.
Ne încântă ideea
unei reduceri chintesenţă,
de a cuprinde totul în
sevă fără de absenţă,
de a îngloba într-o
formulare clară şi concisă
tot ce se poate spune
despre prima premisă.
Iubim cuvinte cu iz de
convingeri motrice
menite adecvării unei
direcţii coerente şi precise
cu ale noastre gesturi
de vorbe dulci şi amare
prin arzătoare
dorinţe urmate de mişcare.
Admitem să aşezăm
sisteme de gânduri
pe reflecţii ce
cheamă prin a lor intrânduri
mersul destinului şi
relaţiile întâmplătoare;
iubim metaforele care
pretind explicare.
Totuşi ştim că
lumea nu se aşează pe cuvinte.
Cunoaştem limitarea
lor la indicaţii relativ fortuite.
Înţelegem că
maximele dogmatic universaliste
construiesc realităţi
amăgitoare pentru minte.
Iubim deci aforismele
ca metafore dinamice
apărute prin zone de
timp conceptual darnice
spre provocări
iniţiatoare de rodnică implicare
în proiecţii
posibile de gând spre judecare.
Gândiristul gândeşte
gândirea ce gândeşte
în a lui gândire;
Percepţionistul
percepe
percepţia pe care o
percepe în a lui simţire;
Intuiţionistul
intuieşte
intuiţia a ceea ce el
intuieşte că este;
Voliţionistul voieşte
voinţă şi împlinire
şi viaţă de poveste.
Convenţionalistul
convine
că ceea ce este e ceea
ce lui îi convine;
Pragmatistul
pragmatizează
ceea ce pragmatic pare
că îi face bine;
Utilitaristul
utilizează
utilul urmărind
utilitatea plenară;
Exterioristul
exteriorizează
stabilimentul lumii
sale în afară.
Interioristul
interiorizează
în interior întreaga
sa lume de povară;
Psihologistul
psihologizează
în psihicul său
fenomene mentale concluzive.
Partiţionistul
partiţionează
existenţa căutând
distincţii clare şi definitive;
Realistul realizează
realul realităţii ce
este în toate cele instinctive...
Integralistul însă
integrează integral şi esenţe şi forme
şi viziuni parţial
integrate şi viziuni integratoare de părţi.
El vede lipsă în
toate câte le poate concepe în vorbe
şi cunoaşte lipsa de
rest de pe a vieţii hărţi.
El e dincolo de cuvinte
şi doar se joacă cu ele
căci simte mai mult
decât poate spune
şi afirmă mai puţin
decât a reuşit în sine să adune...
În el se disting şi
se îngemănează, prin viaţă de foc,
şi gândire şi
percepţie şi intuiţie şi voinţă de joc
şi convenţie şi
pragmatism şi utilitate de ideal
şi exterior şi
interior şi psihic şi parte şi real
şi peste toate cunună
el trăieşte mereu
integrat în Integral!
Mişcarea este
fundament ultim pentru fiinţă;
este sevă de normă
şi lege pentru orice instanţă.
Ea este raţiune de a
fi şi scop final pentru dorinţă -
e ordin de întemeiere
încadrat aprioric în viaţă:
Mişcarea e viaţă...
şi viaţa e timp de biruinţă...
Cognitiv înţeleasă
şi intuitiv simţită
mişcarea explică
omului rosturi de fapte adânci.
Ea se regenerează pe
sine, fiind mereu dorită,
şi predică pentru
bătrâni, maturi şi prunci
motive de acţiune
spre viaţă trăită.
Mişcarea se iubeşte
pe sine până la epuizare
(fiindcă fără de
schimbare ea nu se mai ştie potenţă)
apoi odihna e chemată
spre a-i da energizare.
Astfel ea e prezentă
în toate cu iz de auto-suficienţă:
mişcarea
sintetizează-n viaţă imbold spre transformare...
Importantă pentru ea
nu e atât direcţia cât mersul;
nu e destinul, nici
scopul cât e dinamizarea trăirii.
Temei de început şi
reper de finalitate ea îşi are sensul
în faptul întâmplării
senine spre repetarea firii...
Totul este deci prin
mişcare principial argumentat
mai puţin mişcarea
însăşi ce rămâne încă de cercetat!
Totul este o
întâmplare, oarecare:
şi gândul şi fapta
şi visul
şi viaţa şi moartea
şi timpul...
Totul este o
întâmplare întâmplătoare,
o combinaţie de
elemente contingente,
născută aleator din
proximităţi simplu aparente.
Totul este o
întâmplare relativ întâmplătoare.
Bogăţie şi sărăcie,
prostie şi deşteptăciune,
sănătate şi boală
sunt o întâmplare în această lume.
Totul este o
întâmplare neîntâmplătoare
pentru că ce era să
fie s-a întâmplat
şi ce este să fie se
va întâmpla.
S-a întâmplat deci
să se întâmple, odată, repetarea.
Şi de atunci se
întâmplă multe lucruri neîntâmplător
din cauze infinite
combinate proximal aleator.
Astfel se face că
sunt în câmp de realitate
întâmplări
neîntâmplătoare şi întâmplări aleatoare -
şi prin urmare -
totul este o întâmplare...
A te întreba de ce te
întrebi
e a filosofa de ce
filosofezi.
Mai mult – e a te
interoga:
Ce e filosofia? Poţi
tu să o cercetezi?
Dacă poţi vedea
vederea şi auzi auzul,
dacă poţi gândi
gândirea şi simţi simţirea
atunci cu siguranţă
poţi filosofa şi filosofia,
poţi iubi
înţelepciunea iubind-o pe Sofia!
Filosofia filosofiei
se întreabă prin urmare:
Ce este filosofia? E o
necesitate sau o întâmplare?
Este ceva care
revelează fundamente absolute
sau doar o fiinţă ce
indică spre relative revolute?
Filosofând filosofia
ne plasăm după filosofie,
dincolo de ea, în
reflecţie secundă:
reflectând
reflectarea noi medităm la „a medita”
şi ne privim în
oglindă prin golul lui „a vrea”...
Voim să fie sens în
sens deopotrivă
şi înţeles deplin
în orice înţeles cu hibă;
vrem ca filosofia să
fie filosofie sublimă
şi în ea însăşi
şi-n jocul secund de care se animă.
Dorim să filosofăm
la a filosofa despre filosofie,
vrem în profund de
înţeles să căutăm mărturie
încredinţării
simptomatice ce ne mână spre cugetare
de gânduri gândite
prin întrebări întrebătoare!"
Hermeneutica indefinitului – Radu Lucian Alexandru – carte PDF:
http://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2013/03/hermeneutica-indefinitului-radu-lucian-alexandru.pdf
http://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2013/03/hermeneutica-indefinitului-radu-lucian-alexandru.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu