Mireasă din întâmplare – carte pdf

Mireasă din întâmplare - o piesă de teatru despre viaţa trăită în clipă prin joc de prinţ şi de prinţesă; despre dragostea spontană a unui rege faţă de o regină şi despre rostul întâmplării în lume... Adică despre căsătoria iubită spre plăcere prin dragoste la prima vedere...


Mireasă din întâmplare – Radu Lucian Alexandru – carte pdf:

http://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2013/04/mireasa-din-intamplare-radu-lucian-alexandru.pdf

http://www.scribd.com/doc/136902538/Mireasa-din-intamplare-Radu-Lucian-Alexandru

Mireasa din intamplare - Radu Lucian Alexandru by Radu Lucian Alexandru

Mireasă din întâmplare - 1 Prinţul şi prinţesa

 

"Mireasă din întâmplare

Personaje: Iulia Flavia Carta, Flavia Felice, Aurelian Lovius, Aurelian Maximus, Delia, Mirela şi Primarul.

(În partea stângă a scenei e reprezentată, în fundal, o clădire administrativă. În partea dreaptă e sugerată o cameră de zi. În interiorul ei se află o canapea (pe care sunt aruncate nişte haine), un fotoliu (aşezat lângă canapea), trei scaune şi o masă...

O uşă fixată într-un „mini-zid” (a cărui lungime nu depăşeşte o jumătate de metru de o parte şi de alta a uşii) desparte simbolic cele două părţi ale scenei.)

1. Prinţul şi prinţesa

I. Soneria

(Îmbrăcată cu o rochie viu colorată (care îi scoate sânii şi mijlocul în evidenţă), încălţată cu sandale albe cu toc înalt, purtând nişte mărgele la gât şi o poşetă albă pe umăr (bine aranjată şi machiată) din stânga intră în scenă Flavia Felice, merge până la uşă şi sună la sonerie.

La auzul soneriei, din dreapta năvăleşte imediat în scenă tânăra Iulia Flavia Carta cu părul legat într-un prosop, îmbrăcată în nişte pantaloni largi de trening şi în sutien. La brâu e încinsă cu un şorţ simplu de bucătărie. În picioare are nişte papuci de casă. Chipul îi este acoperit cu o cremă de îngrijire a feţei.)

Iulia: Aoleu! A sosit! Cam devreme... Şi eu nu am terminat prăjiturile... Şi uite cum arăt! Nici nu am apucat să mă schimb... (Îşi dezleagă în grabă şorţul şi îl aruncă pe canapea.)

Vai de mine!... Ce mă fac?... Arăt ca o bufniţă!... Trebuie să iau repede o rochie pe mine... Dar care?... (Încearcă să aleagă una dintre cele aflate pe canapea: le ridică, le priveşte o clipă şi le aruncă de ici colo, fără a se putea hotărî... Soneria sună din nou.)

Iulia (cu o voce mieroasă): Imediat!... O clipă!... Vin imediat!...

(Îşi dă repede jos pantalonii de pe ea - se încurcă puţin, se dezechilibrează, dă să cadă dar se redresează în ultima clipă...

Ia pantalonii şi îi aruncă pe canapea. Apoi caută să aleagă între două rochii care i-au atras atenţia: se uită la ele şi le compară...)

Iulia: Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia!... Nu ştiu şi ei să întârzie ca toţi oamenii?... Nu ştiu că femeile sunt mai gingaşe şi că se gătesc mai încet, cu migală şi multă chibzuială?...

(Flavia, de afară, dă semne de iritare. Nu ştie de ce întârzie Iulia să-i deschidă uşa. În acest timp Iulia s-a hotărât la o rochie din cele două şi o trage pe ea de jos în sus. Soneria sună din nou.)

Iulia: Imediat! Vin acum!

(Încalţă repede nişte sandale şi pleacă spre uşă să o deschidă... Îşi dă însă seama că au rămas haine aruncate aiurea pe canapea, se întoarce, şi în timp ce stă cu genunchii pe ea, ia hainele şi le aruncă în spatele canapelei. Când operaţiunea aceasta este aproape pe sfârşite, vede o rochie, o cercetează pentru o fracţiune de secundă şi apoi o aruncă după canapea...)

Iulia: Of, oare nu mi-ar sta totuşi mai bine cu rochia asta mai lungă?... (Şi se apleacă după ea, peste canapea, dar nu ajunge la rochie. Soneria sună din nou, ea se dezechilibrează şi e cât pe ce să cadă de pe canapea. Îşi revine şi se aranjează.)

Iulia: Dă-o încolo de rochie! Aşa este dacă te grăbeşti! Nu ai timp suficient de reacţie şi te depăşesc evenimentele...

(Se îndreaptă din nou către uşă. Nu observă însă că prosopul mai îi este încă bine ancorat pe cap. Uită şi de faptul că faţa ei este acoperită cu cremă pentru îngrijirea feţei...)

II. Mărturisire

(Deschide uşa. La vederea ei, Flavia ţipă speriată.)

Iulia (mirată dar şi uşor speriată): Ce e dragă Flavia? Nu ai mai văzut oameni?

Flavia (intrând în cameră): Iulia tu eşti?... Ce m-ai speriat! Ce e cu tine aşa?

Iulia (închizând uşa): Da ce-i cu tine aici?

Flavia: Ce e soro? Aşa mă primeşti?... Uită-te la tine cum arăţi!

Iulia (uşor iritată): Cum arăt? Arăt foarte bine! Sau nu-ţi place rochia mea? Sau sandalele? Ce nu-ţi place? Uite: e şi curat în cameră!... Ce mai vrei? Am făcut destule de când ai sunat la uşă!...

Flavia: Şi faţa? Şi prosopul?

Iulia: Aoleu! Am uitat complet de ele! Vezi dacă m-ai grăbit! (Îşi ia prosopul din cap şi îşi şterge cu el faţa. Apoi caută o oglindă şi privindu-se în ea şterge, cu atenţie, orice urmă de cremă).

Flavia: Arăta-i ca dracu! Dacă era altcineva la uşă s-ar fi speriat de tine! Dar eu, eu sunt bărbată! Nu mă sperii cu una cu două!

Iulia: Scuză-mă! Te-am speriat?

Flavia: Un pic... Că mă întrebam de ce îţi ia atâta să vii să deschizi... Şi se auzea gălăgie... Şi m-am gândit să nu fie ceva hoţi prin casă...

Iulia: Săraca de tine! Ce grijulie! Hai să te îmbrăţişez!... Dar hai repede că sunt în criză de timp! (Se îmbrăţişează şi apoi se aşează amândouă pe canapea.)

Flavia: Dar ce e fată? De unde atâta grabă? Doar nu dau turcii?

(Flavia îşi ia poşeta de pe umăr şi o pune pe canapea.)

Iulia: Mai rău!

Flavia: Mai rău?... Vin tătarii?

Iulia: Mai rău!... Vine pe la mine un coleg de facultate, o frumuseţe de fecior, un cuceritor adevărat, un bărbat pe cinste!...

Flavia: Ce coleg? Hopa-hopa!... Cum de nu mi-ai spus nimic de el până acum?

Iulia: Păi uite că îţi spun acum... Oricum voiam să-l cunoşti şi tu ca să-ţi dai cu părerea...

Flavia: Te pomeneşti că ţi-a căzut cu tronc bărbatul ăsta... Cum ai zis că-l cheamă?

Iulia: Of!

Flavia: Zi fată! Ce ai?

Iulia: Are un nume aşa de frumos... Aurelian!

Flavia: O fi vreun împărat sau ce?

Iulia: Nu chiar!... E Făt-Frumos! E prinţul meu...

Flavia: Şi el ştie?

Iulia: Nu prea ştie... Nu cred că ştie... Dar îl voi informa şi pe el – fii fără grijă! Toate la timpul lor!... Şi tu trebuie să mă ajuţi că doar eşti cea mai bună prietenă a mea...

Flavia: Te ajut cum să nu... Dar care e scenariul? Ce trebuie să fac?

Iulia: Nu m-am gândit încă... Dar mă gândesc... Trebuie însă să gândesc repede că acuşica vine... Am crezut că el e la uşă când ai sunat.

Flavia: Bine că nu a fost el că dacă te vedea în halul în care mi te-ai arătat fugea prinţul tău cât îl ţineau picioarele...

III. Ceaţă şi fum

Iulia: Ai dreptate! Să mă aranjez repede că imediat vine...

(Se ridică de pe canapea, ia oglinda şi privindu-se în ea îşi aranjează părul şi se rujează.)

Sar în sus de bucurie! Nici nu ştii ce emoţionată sunt!... Dar ce mă fac? Ce îi zic? Cum discut cu el?...

Flavia: Ştii ce Iulia...

(Flavia se ridică de pe canapea pune mâinile pe umerii Iuliei şi o masează uşor la baza gâtului).

Relaxează-te! Trage aer în piept... Expiră!... Aşa!... Relaxează-te!... (Amândouă inspiră şi expiră profund.)

Respiră!... (Inspiră şi expiră din nou.) Aşa...

(Indicaţiile de relaxare sunt date cu ton jos, în ritm lent).

Încă o dată!... (Din nou inspiraţie şi expiraţie profundă.)

Excelent!... Stai jos acum şi întinde-te pe canapea!... (Iulia urmează indicaţiile.)

Foarte bine!... Relaxează-te!... (Flavia se aşează pe fotoliu.)

Toate grijile tale dispar acum... Inspiră!... Expiră!... Acum închide ochii (amândouă închid ochii) şi imaginează-ţi că eşti o prinţesă, într-un castel de poveste... Respiră!... (Amândouă inspiră şi expiră profund...)

(În acest moment din bucătărie începe să intre în scenă fum de la prăjiturile arse ale prinţesei. Iulia stă culcată, cu ochii închişi, pe canapea. Flavia nu observă nici ea fumul şi continuă să-i dea indicaţii Iuliei în timp ce stă într-o postură de meditaţie, cu ochii închişi.)

Prinţul tău vine spre tine de peste mări şi ţări, prin fum şi ceaţă (amândouă respiră profund)...

Trece peste munţi şi văi călare pe un cal alb... (respiraţie profundă). Îl vezi îmbrăcat frumos, gata de cununie, cum se iveşte din fum şi din ceaţă... (Încă o respiraţie profundă... Între timp de la bucătărie fumul se înteţeşte...)

Şi tu te relaxezi, te vezi dorită de privirea lui cuceritoare şi îl aştepţi liniştită... Şi inspiri profund (Iulia oftează) şi expiri profund (oftează din nou)... Şi el apare din fum şi din ceaţă... (Respiraţie profundă).

Iulia: Auzi soro?

Flavia (în continuare cu ochii închişi): Da Iulia? Te-ai mai relaxat? E aşa de frumos prinţul tău!...

Iulia: Auzi... Să te întreb ceva...

Flavia: Da, spune... Ce relaxată sunt, parcă îl văd cum vine pe calul lui alb... îmbrăcat în costum de prinţ, cu alaiul regal după el... cum se ivesc cu toţii din fum şi din ceaţă... Parcă simt aievea mirosul de fum!... Şi prinţul e aşa de frumos!...

Iulia: Flavia? Fii atentă că te întreb ceva important.

Flavia: Da... Şi ce ochi frumoşi are şi părul negru ca pădurea... Zi că te ascult!...

Iulia: Flavia, am înţeles treaba cu prinţul şi cu alaiul lui dar spune-mi şi mie ce e cu fumul şi cu ceaţa, că parcă e prea realistă - şi eu simt aievea mirosul fumului... De unde vin ele şi care e rostul lor în relaxare?

Flavia: Ce fum şi care ceaţă?

Iulia deschide ochii şi uşor ameţită se ridică din poziţia orizontală: Păi fumul şi ceaţa de aici din cameră...

Flavia: A, da... Ce frumos, cum iese el din fum şi din ceaţă...

Iulia: Auzi soro! Deschide ochii!

Flavia (deschizând ochii): Uau!... Ce ceaţă frumoasă!... Şi-a trimis ceaţa înainte ca în basme... Prinţul tău e cu adevărat fermecat...

IV. Foc şi apă

Iulia (ridicându-se de pe canapea): Vai de mine!... A venit ceaţa, vine imediat şi prinţul!... Ce mă fac, cum arăt? Sunt bine? Sunt ok?

Flavia: Arăţi super... da auzi...

Iulia: Da.

Flavia: Totuşi de unde vine ceaţa asta că e prea reală?...

Iulia: Din povestea ta cu prinţul...

Flavia: Lasă fată prostiile. De unde vine ea? Pe bune? Că parcă ceva miroase a ars...

Iulia: Aoleu! Prăjiturile mele!... Săriţi! A luat foc bucătăria!

Flavia (ridicându-e în grabă de pe fotoliu): Ce?!... Vai de mine! Arde!! Săriţi! (Ţipete, strigăte.) Ce ne facem?... Cineva să stingă focul!!... (Intră amândouă în bucătărie în grabă (ies din scenă). Se aud ţipete şi strigăte din culise.)

Flavia: Dă cu prosopul! Aşa... Dă în el!

Iulia: Nu mai bine aruncăm nişte apă?

Flavia: Dă cu prosopul! Dă şi cu apă! (Se aude plescăit de apă aruncată.) Nu pe mine!... Dă apa încoace că o arunc eu! (Se aude din nou plescăit de apă.)

Iulia: Ce-ai făcut Flavia? Acu m-ai udat tu pe mine!

Flavia: Lasă soro că aşa se face: se udă hainele ca să nu ia foc. Oricum uite că s-a stins... S-a terminat cu prăjiturile tale!... Deschide geamurile şi dă cu prosopul prin aer să iasă fumul şi ceaţa până nu vine prinţul tău!

(Intră din nou în scenă cu prosoape în mâini şi dau după fum să iasă din cameră - amândouă au rochiile ude.)

Iulia: Vai de noi!... Era să luăm foc. Şi tu mă ţineai de vorbă cu ceaţa şi cu fumul tău! Bietul prinţ era cât pe ce să dispară în fum şi în ceaţă cu noi cu tot...

Flavia: Lasă Iulia că e bine că am stins focul şi că nu am păţit nimic...

Iulia: Dar Flavia, prinţul meu trebuie să sosească dintr-o clipă în alta şi uite ce ne-am udat... Hai repede să ne schimbăm de hainele astea! (Se duc amândouă în spatele canapelei să îşi aleagă alte rochii.)

Iulia: Ia tu rochia asta albă!... Eu o iau pe asta...

(Îşi aruncă rochiile ude de pe ele, se şterg cu prosoapele şi apoi se îmbracă în grabă cu alte rochii.)

Flavia: Cum îmi vine?...

Iulia: Îţi stă foarte bine cu ea!... Dar eu cum arăt?

Flavia: Arăţi ca o prinţesă!... (Flavia se aşează pe canapea.) Of... Ce de peripeţii! Acum m-am emoţionat şi eu! Ce mai prinţ ai găsit şi tu... Auzi la el: să-şi trimită ceaţa înainte... Hai să ne relaxăm... Respirăm calm, ritmic, profund de câteva ori şi apoi aşteptăm... (Flavia respiră profund de câteva ori.)

V. Strategie

Iulia (se mai aranjează puţin apoi vine şi se aşează şi ea pe canapea): Ce faci fată?

Flavia: Bine fac!... Ce m-a ameţit povestea asta cu prinţul şi cu ceaţa lui...

Iulia: Nu asta te întrebam... Oare nu ar fi mai bine ca tu să dispari de aici?...

Flavia: Că bine zici. Vine prinţul şi nu trebuie să mă vadă. Să mă ascund pe undeva. (Se piteşte după fotoliu:) Oare mă vede aici?

Iulia: Nu e bine acolo că te vede...

Flavia: Atunci după canapea. Mă aşez aici şi stau ascunsă până pleacă prinţul...

Iulia: Foarte bine! Stai acolo cuminte şi nu zici nimic, bine?

Flavia: Bine...

(Iulia stă cuminte pe canapea şi se uită aiurea prin cameră ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Flavia stă pitită după canapea. Urmează douăzeci de secunde de linişte... După cele douăzeci de secunde Flavia se ridică de după canapea.)

Flavia: Cred totuşi că nu e bine să mă ascund aici... Că doar nu sunt strigoi. Şi nici Cupidon. Mai bine plec!

Iulia: Nu! Stai aici că am emoţii!... (Flavia vine şi se aşează pe canapea.) Vine să-i împrumut o carte: a zis că imediat ce iese de la cursuri trece pe la mine să i-o dau... Şi prăjiturile s-au ars, ai văzut... Ce o să-i dau să guste?...

Ştiu! O să-l servesc cu o cafea!... Dar atunci cum o să-l mai cuceresc? Prăjiturile erau un element esenţial al strategiei de cucerire... Cum să fac?... Zi ceva! Ajută-mă te rog!

Flavia: Te ajut! Dar cum?

Iulia (după câteva secunde de reflecţie): Uite cum: rămâi frumos aici. Eu i te prezint, tu intri în vorbă cu el, până îi caut eu cartea, că nu mai ştiu pe unde am aruncat-o, vă împrieteniţi puţin şi când el dă să plece, pleci şi tu odată cu el... Apoi îl întrebi unde merge şi te prefaci că aveţi acelaşi drum. După care te ţii scai de el o vreme şi îl tragi de limbă ca să vezi dacă îi place de mine... Dar nu direct! Îl iei mai pe ocolite: îl întrebi ce părere are despre căsătorie, despre relaţiile conjugale, ce crede el despre femei, despre iubire, despre procesul de atracţie sexuală şi la urmă – aşa ca printre altele, îl întrebi, de exemplu, dacă nu crede că s-ar potrivi cu mine: eu - prinţesa lui, el - prinţul meu, călare pe cal alb, ieşind din ceaţă şi din fum... Ce zici?

Flavia: Ok! Exact aşa facem! Mă împrietenesc cu el... Şi îl trag de limbă!

Iulia: De limbă! Da! Dar nu prea tare că ştiu că tu eşti repezită şi naivă şi instinctivă şi un pic prea romantică... Să nu cumva să-ţi pice cu tronc... Vezi că ăsta e prinţul meu! Ai înţeles?

VI. Prinţul

Flavia: Sigur Iulia! Ce-ţi veni? Nici nu mă ating de el!... Dar să te întreb: e frumos?

Iulia: Da! Ca un prinţ!

Flavia: Şi e chipeş?

Iulia: Este!

Flavia: Şi e bogat?

Iulia (dând din umeri): O fi... Nu ştiu... De abia ce ne-am cunoscut ieri la curs şi nu am apucat decât să-i promit că-i împrumut azi o carte de care el avea nevoie şi cam atât...

Flavia: Aoleu!... O fi sărac! Sigur e sărac... Dacă nu are bani să-şi cumpere o carte şi vine să o împrumute de la tine sigur e sărac...

(Îmbrăcat în blugi, tricou şi un sacou şic pe deasupra (şi încălţat cu nişte pantofi bine lustruiţi), din stânga, intră în scenă Aurelian şi se apropie de uşă.)

Iulia: Nu ştim asta!... Poate e doar o strategie de agăţare pe care el o foloseşte. Îţi spun: arată a prinţ... Şi e prinţul meu oricum ar fi: bogat, sărac, cu regat sau fără, călare pe cal sau pe jos... (Aurelian sună la uşă.)

Flavia: Sări fată că a venit!

Iulia (ridicându-se de pe canapea): Mă duc să-i deschid! Deci rămânem înţelese? Da? Te dai pe lângă el... Plecaţi amândoi împreună şi îl întrebi despre mine, despre relaţia de dragoste, despre căsătorie... şi toate cele... Îl descoşi şi afli tot de la el. Bine?

Flavia: Lasă-l în seama mea... Du-te şi deschide-i - să-ţi văd şi eu prinţul că m-ai înnebunit cu el...

Iulia (deschizând uşa:) Salut Aurelian! Ce surpriză plăcută! Ce te aduce pe la mine?

Aurelian: Salut Iulia... Mă bucur să te revăd... Am venit după cartea aceea de care am vorbit ieri.

Iulia: A da, desigur, ce uitucă sunt... Acum mi-am adus aminte. Haide pofteşte înăuntru. Sunt cu o prietenă, stăm la poveşti.

Aurelian: Vă deranjez?... Că nu stau mult – sunt doar în trecere - doar iau cartea şi plec... Dar ce fum e aici la voi!... De unde vine fumul acesta?

Iulia: Ee, nu e nimic... Probabil că... vecina a încercat să facă nişte prăjituri şi le-o fi ars... Din neatenţie! Că altfel e foarte bună gospodină să ştii!... Dar hai să-ţi fac cunoştinţă cu prietena mea... (Flavia se ridică de pe canapea.) Flavia el e Aurelian, un coleg de facultate...

Flavia (îi întinde mâna): Bună Aurelian!

Aurelian (dând mâna cu Flavia): Sărut mâinile domniţă! Mă bucur nespus de întâlnirea cu privirea ta luminoasă...

(Flavia îi face semn Iuliei că Aurelian e ok.)

Flavia: Vai de mine! Chiar vorbeşti ca un prinţ...

Aurelian: Poftim?

Flavia: Nimic... Sunt bucuroasă şi eu de... de privirea ta luminoasă sau cum ai zis...

Iulia: Haideţi staţi jos!... (Către Aurelian:) Cu ce te servesc?... Bei o cafea?

Aurelian: Nu, mulţumesc!... Sper că nu te superi, dar chiar sunt grăbit... Sunt doar în trecere după cartea cu pricina şi mă grăbesc că trebuie să mă întâlnesc cu unul din prietenii mei în oraş cam în douăzeci de minute... Mi-o împrumuţi te rog? Nu o ţin mult!... Şi ţi-o returnez în câteva zile... Îţi rămân dator!

Iulia (cu jumătate de gură, oarecum dezamăgită): Bine... Sigur... (Îi face semn Flaviei să intre în acţiune.) Flavia stai puţin cu Aurelian de vorbă, până îi caut eu cartea după care a venit!

Flavia: Da, cum să nu...

VII. Prinţesa

(Iulia iese din scenă. Aurelian se aşează pe un colţ al canapelei. Flavia se aşează în colţul opus. Priveşte spre Aurelian, îl studiază cu atenţie câteva secunde şi apoi se ridică brusc, se aşează lângă el şi se uită galeş în ochii lui.)

Flavia: Aşa deci!... Frumos... foarte frumos!... Deci tu eşti prinţul!

Aurelian (zâmbindu-i surprins Flaviei): Poftim?

Flavia: Ăă... nimic... Atâta doar că ai nume de împărat – Aurelian - şi mă gândeam că poate eşti prinţ...

Aurelian (intrând în jocul Flaviei): Dacă zici tu, să ştii că pot fi... (Se ridică în picioare şi o invită şi pe Flavia să se ridice:) Te rog domniţă, dansezi?

Flavia: Dar nu e muzică!

Aurelian: Nu auzi muzica din inima mea? Vino la pieptul meu şi o ascultă să vezi cât de dulce îţi şopteşte!

(Flavia ezită un pic dar apoi se apropie şi în timp ce dansează cu el pune urechea pe pieptul lui şi ascultă...)

Flavia: Nu se aude mare brânză: doar tic-tac, tic-tac, ca la o inimă obişnuită... Sigur cântă?

Aurelian: Cum nu! Inima mea e o pasăre cântătoare – toată ziulica cântă plină de iubire, preţuind frumosul şi viaţa trăită fără regrete... Atâta doar că trebuie să o asculţi cu urechile minţii... Dacă mă priveşti direct în ochi se aude mai bine!

Flavia: Da? Stai că te privesc!... Să ştii că ai dreptate: parcă aud ceva... Sper însă să nu fie fum şi ceaţă ca mai înainte...

Aurelian: Ce zici?

Flavia: Nimic! Ziceam că ai un trup destul de călduros şi mă gândeam să nu fi luat foc ceva iarăşi prin zonă, ştii tu: povestea cu vecina şi prăjiturile ei...

Aurelian: A da... Mi-a povestit Iulia. Dar nu! Fiinţa mea arde în focul iubirii de viaţă, al iubirii de iubire... şi al iubirii de tine!

Flavia: Aşa de repede? Dar de abia m-ai întâlnit!

Aurelian: Şi ce dacă! Iubirea adevărată nu are timp să aştepte! Ea arde cu putere de la prima şi până la ultima scânteie. Ea nu e foc mocnit şi jar stins ci e foc şi văpaie care urcă până la cer şi luminează cu putere dragostea izvorâtă din stele...

Flavia: Interesantă viziune...

Aurelian: Flavia?

Flavia: Da?

Aurelian: Dacă vrei, să ştii că eu pot fi prinţul tău, chiar şi pentru o clipă - pentru această clipă de eternitate, care stă acum pe loc şi ne uneşte în destine fără de început şi fără de sfârşit... Eu pot deci să fiu prinţul tău... Dar numai dacă...

Flavia: Da?...

Aurelian: Numai dacă...

Flavia: Dacă ce?

Aurelian: Dacă şi tu vrei să fii prinţesa mea!

Flavia (desprinzându-se din braţele lui): Cine să fiu?

Aurelian: Prinţesa mea!... Nu vrei să ne jucăm de-a prinţul şi prinţesa?

Flavia (după o uşoară ezitare): Ba da!... De ce nu? Tu eşti bărbat... Eu sunt femeie... De-a ce altceva să ne jucăm?

Aurelian: Păi vezi!... Viaţa e un joc şi e scurtă... foarte scurtă... Şi trebuie trăită la maxim. Iar noi ne jucăm. Şi trebuie să ne jucăm frumos, să ne placă jocul... Iar acum ne putem juca de-a prinţul şi prinţesa care tocmai s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit de la prima vedere (la propriu nu la figurat)...

Flavia (surprinsă): S-au îndrăgostit?

Aurelian: Da Flavia, de ce te miri? Aşa e jocul cu prinţul şi prinţesa. Se văd şi imediat se îndrăgostesc unul de celălalt ca şi cum s-ar şti de o viaţă întreagă, ca şi cum nu ar fi fost niciodată separaţi până în acea clipă...

Flavia (aşezându-se pe canapea): Ce le mai vrăjeşti!... Continuă că îmi place ce cuvântezi... Urmează o poezie nu?

Aurelian (aşezându-se şi el pe canapea): Flavia!... Eu sunt prinţ, om de fapte nu de vorbe şi viaţa trebuie jucată nu vorbită. Noi doi suntem actori pe scena iubirii eterne şi jucăm fiecare rolul predestinat: tu eşti prinţesa mea şi eu prinţul tău fermecat...

Flavia: Aaa... Deci doar ne prefacem, jucăm un rol... Trăim ca şi cum am fi ceea ce nu suntem de fapt... Pricep... Îmi place!... Şi tu zici că vrei să fiu în acest joc prinţesa ta... Da... Dar poate tu ai altă prinţesă şi eu vă încurc!

Aurelian: Nu! Cum te poţi gândi la aşa ceva prinţesa mea Flavia? Gândul meu doar la tine stă şi inima mea doar pentru tine bate, privirea mea cerşeşte lumina corpului tău de zână şi eu aştept vrăjit sărutul tău fermecat...

Flavia: Aşa deci: cauţi sărutul fermecat – dar numai ne prefacem... Nu? Mai rămâne valabilă povestea cu jocul? Sper să nu devină din joc ceva serios şi tu să ajungi un biet rănit pe câmpul dezamăgirilor din orizontul iubirii conjugale...

Aurelian: Rănit?

Flavia: Da! De joc!

VIII. Cartea şi drumul

Iulia (revenind pe scenă): Am găsit!... Am găsit în sfârşit. Am avut ceva de căutat că era aruncată mai de o parte dar până la urmă tot am dat de ea... Uite-o aici...

Aurelian (ridicându-se de pe canapea şi luând cartea de la Iulia): Mersi mult Iulia! Eşti o drăguţă...

Iulia: Cu plăcere!

Aurelian: Bun... Acum vă rog să mă scuzaţi dar eu trebuie să plec... Ştiţi, prietenul... În 15 minute trebuie să mă întâlnesc cu el... Stă aici în centru pe lângă primărie...

Iulia: Da sigur... Du-te să nu întârzii!

Aurelian: Atunci am plecat... Pa Iulia! Pa Flavia! Nu-ţi uita prinţul!

Flavia: Bine! Pa!... (Aurelian se îndreaptă spre uşă. Iulia îi face semn Flaviei să plece cu el. Aceasta îi face semn că e pregătită şi apoi strigă după el.)

Flavia: Aurelian!

Aurelian (întorcându-se din pragul uşii): Da! S-a întâmplat ceva?

Flavia (luându-şi poşeta şi ridicându-se de pe canapea): Aurelian, am şi eu drum prin centru, pe lângă primărie. Poate mergem împreună...

Aurelian: Sigur Flavia! Dar haide repede te rog că mă grăbesc... Pa Iulia!

Iulia: Drum bun Aurelian!

Flavia: Te îmbrăţişez Iulia!

Iulia: Ai grijă ce faci şi să vii mai târziu să discutăm problema aceea, bine?

Flavia: Stai liniştită!... Eşti ca şi rezolvată!

(Aurelian şi Flavia ies pe uşă şi apoi se plimbă prin cadrul din partea stângă a scenei. Iulia închide uşa după ei şi apoi iese din scenă.)

IX. Plimbarea

(Aurelian păşeşte ţinând cartea în mâna dreaptă. După ce merg câteva clipe tăcuţi Aurelian o prinde frumuşel de mână pe Flavia, cu mâna stângă, şi o opreşte pe loc.)

Aurelian: Deci, prinţesă Flavia!

Flavia: Da prinţul meu Aurelian!

Aurelian: După cum îţi spuneam viaţa aceasta este un joc şi noi trebuie să ne bucurăm de el cât putem, cât timp suntem tineri şi în putere, cât timp suntem frumoşi şi atrăgători, cât timp soarele surâde pe feţele noastre, cât timp tinereţea face parte din definiţia imediată a fiinţei noastre... Nu-i aşa?

Flavia (reluând mersul): Aşa e prinţul meu...

Aurelian: Viaţa trece repede şi doar cei care profită de orice oportunitate nu vor avea regrete mai târziu. Doar cei care profită de orice ocazie norocoasă se pot bucura de surprizele plăcute ale vieţii... Nu crezi?

Flavia: Ba da... Dar hai să te întreb ceva...

Aurelian (oprindu-se pe loc): Spune prinţesă...

Flavia: Tu crezi în relaţii serioase, în legăminte, în implicare emoţională şi în toate acele lucruri care îi plac unei prinţese?

Aurelian: Sigur! Cred... Doar sunt prinţ!

Flavia: Şi crezi în flori, în bomboane, în plimbări romantice, în scrisori de iubire? – Adică cum ar veni în a face curte cum se cuvine unei prinţese alese de inima ta...

Aurelian (reluând mişcarea): Da şi nu... Acestea sunt mai mult pentru prinţii de modă veche... În vremurile noastre moderne prinţii nu mai trebuie să fie nici naivi, nici ezitanţi, ei trebuie să fie realişti şi direcţi: să spună clar ce vor, să explice limpede ceea ce pot oferi şi să pretindă de la prinţesele lor răspunsuri de asemenea fără ezitări şi fără amânări!

Ei iubesc cu patimă şi cu foc!... Iubirea arde cât timp e întreţinută, flacăra ei nu trebuie lăsată să se diminueze prin şovăire şi tergiversare... Dragostea adevărată este nebunie curată, ea te face să uiţi de toate şi să iubeşti fără măsură: să uiţi de tine, să uiţi de lume şi să nu mai ştii nimic în afară de iubire...

Flavia (oprindu-se pe loc): Interesant ce zici... Deci direct, fără ezitare, instinctiv, intuitiv... fără prea multe gânduri, fără prea multe aprecieri şi comparaţii, fără prea multe judecăţi şi prejudecăţi, fără prea multe vise şi proiecţii - adică pe scurt fără trecut şi fără viitor – doar prezent!... Un prezent nesfârşit trăit fără griji şi fără speranţe, fără iluzii şi fără aşteptări false, fără indecizii şi fără obsesii, fără ataşamente şi fără regrete... Adică fără ipocrizii şi fără ascunzişuri – să laşi vorba să spună lucrurilor pe nume şi să vorbească fără ocolişuri... Să trăieşti jocul vieţii în toată plenitudinea lui. Să făptuieşti doar ceea ce simţi că face plăcere fiinţei tale... Să iubeşti urmându-ţi pulsul imediat al inimii şi să te bucuri de fiecare clipă de viaţă – să te bucuri de fiecare privire, de fiecare atingere, de fiecare şoaptă, de fiecare îmbrăţişare... Asta zici?

(Aurelian stă faţă în faţă cu Flavia, o priveşte direct în ochi, şi după câteva momente de tăcere, îi răspunde:)

Aurelian: Cred că îmi citeşti gândurile!... Nu-mi vine să cred că m-ai înţeles aşa de bine... Oare eşti aievea?... Vino să te îmbrăţişez!

X. Un exemplu

(O strânge în braţe... Stau aşa vreo zece secunde, apoi încet şi pe furiş Aurelian o sărută cu îndemânare... Flavia se lasă sărutată vreo trei secunde şi apoi se retrage uşor, reluând plimbarea.)

Flavia: Stai puţin, că totuşi s-ar putea să fii acum un pic chiar mai rapid decât clipa prezentă. Viteza ta de acţiune ar putea să pară grabă şi rapiditatea ta ar putea să pară superficialitate...

Aurelian: Ai dreptate, ar putea să pară... Dar nu este. Vorbeam mai înainte de virtuţile spontaneităţii şi ale trăirii atracţiei golite de povara trecutului şi a viitorului şi am simţit nevoia spontană să exemplific şi pentru mine şi pentru tine, prin fapte concrete, vorbele spuse, astfel încât ele să poată deveni din treceri trecătoare clipe suspendate în veşnicie, momente de viaţă trăite cu maximă intensitate...

(Aurelian o opreşte pe loc şi cu tandreţe o sărută din nou vreo cinci secunde... Flavia participă cu entuziasm apoi se desprinde din sărutare.)

Flavia (reluând mişcarea, ţinută de mână de Aurelian): Un exemplu deci... Frumos exemplu... Şi plăcut, extrem de plăcut... Rupt din timp, scos din veşnicie şi trăit în clipă... Dacă te rog, vrei să-mi mai dai odată exemplul de mai înainte?

Aurelian (oprind-o pe loc): Desigur prinţesa mea Flavia. Primeşte de la mine toată dragostea mea! (O prinde cu mâna dreaptă (în care ţine şi cartea) de mijloc, stânga i-o trece prin păr, îi apropie capul şi o sărută.) Şi toată iubirea mea! (O sărută din nou prin aceeaşi mişcare.) Şi toată simţirea mea... (o sărută) şi toată preţuirea mea... (încă un sărut) şi toată atingerea mea... (şi încă unul)...

Flavia: Bine! E bine!... Hai să mai luăm o pauză, că m-ai ameţit cu atâta iubire...

Aurelian: Sper că nu te-am copleşit cu prea multă atingere senzuală...

Flavia (reluând mişcarea): Nu m-ai copleşit, dar cum ziceam, uneori îmi pari mai rapid decât clipa, acţionezi înainte să gândeşti şi mă tem să nu-ţi vină vreo idee de continuare a sărutului şi îmbrăţişării... Vreo idee devenită vorbă prin care să mă ispiteşti spre vreun colţ de natură urbană ca să faci dragoste cu mine chiar acum...

Aurelian: Năstruşnice gânduri mai ai şi tu prinţesă... Şi trebuie să recunosc că nu ai idei rele, dar nu pot să fac aşa ceva! Eu sunt prinţ, sunt un bărbat nobil, am principii sănătoase de viaţă şi cred în valoarea sfântă a legământului căsătoriei. Întâlnirea amoroasă deplină nu o voi avea decât cu soţia mea, cu acea fiinţă feminină cu care mă voi uni prin jurământ de întâlnire armonioasă, de împlinire reciprocă şi de transfigurare maximă întru ideal...

XI. Un alt exemplu

Flavia (oprindu-se pe loc): Interesant. Mă surprinzi din nou... Spontan dar cu principii. Instinctiv dar cu valori. Intuitiv dar cu idealuri... Bine, foarte bine, atunci ştii ce... (Flavia ezită...)

Aurelian: Da?

Flavia: Hai să vedem dacă eşti precum spui...

Aurelian: Sunt cum să nu!

Flavia: Bine! Atunci hai să ne căsătorim!

Aurelian (surprins): Poftim?

Flavia: Da! Să ne căsătorim aici şi acum. Astfel tu îţi respecţi principiile şi eu mă voi împlini spontan şi cu iubirea ta amoroasă peste puţin timp...

Aurelian (reluând mişcarea în timp ce o ţine pe Flavia de mână): Flavia!... Tu glumeşti!... Nu-i aşa?... Sau te pomeneşti că ţi-a plăcut ideea cu jocul şi acum mă testezi să vezi dacă cred cu adevărat în ea?... Ţi-o fi plăcut ideea cu spontaneitatea şi acum vrei să vezi cu ochii tăi dacă chiar e posibilă şi în practică, nu doar în teorie...

Flavia: Da! Recunosc că îmi place ideea ruperii de trecut şi de viitor, de griji şi de speranţe... Mă placi, te plac, eşti prinţul meu, sunt prinţesa ta... De ce mai avem nevoie?... De nişte principii!... De nişte valori!... De nişte idealuri!... Îmi place şi acest lucru... Astfel scena este perfectă... Hai să ne căsătorim şi să trăim clipa prezentă până la refuz, să ne lăsăm purtaţi de ea până unde ne va duce şi să ne bucurăm de fiecare clipă de iubire care ne este oferită de viaţă...

Aurelian (oprindu-se pe loc): Deci nu glumeşti?

Flavia: Nu!... Nu vorbeai tu despre spontaneitate, despre jocul vieţii, despre a profita de orice oportunitate?... Şi nu mi-ai dat tu un exemplu (chiar mai multe) când m-ai sărutat?... Ba da! Şi atunci spontan mi-a venit ideea să-ţi dau şi eu un exemplu de spontaneitate, cerându-ţi să ne căsătorim... Aşa ca o exemplificare mult mai serioasă decât un sărut dat pe stradă...

Ce zici de exemplul meu? Vei participa la împlinirea lui?... Vei trăi clipa precum pretinzi sau te vei retrage în judecăţi şi prejudecăţi, în aşteptări şi tatonări, în ascunzişuri şi ipocrizii precum spuneai că nu ţi-e firea?

Te căsătoreşti cu mine? Aşa de exemplu! Precum m-ai sărutat! Tot de exemplu!... Iar dacă mâine nu ne mai place mariajul nostru divorţăm – tot aşa spontan, fără regrete şi fără speranţe...

Deci? Ce zici prinţul meu? Vrei să trăieşti clipa?... Această clipă?

Aurelian (după ce inspiră şi expiră profund): Flavia! Oare nu te pripeşti?

Flavia: Nu! Deloc! Sper că mai trăieşti în clipă şi nu ai ieşit din ea... Dacă ai ieşit vino să te sărut, să te aduc din nou în prezent! (Se apropie de el şi îl sărută cu patimă, trăgându-i uşor capul spre ea cu mâna petrecută prin părul lui.) Îţi aduci aminte? (Îl mai sărută odată)... Sunt eu Flavia: prinţesa ta! (Încă un sărut)... Nu mă mai recunoşti? (Încă unul)... Hm? Cum e? Simţi acum clipa? (Încă un sărut). Trăieşti din nou în aici şi acum?...

XII. O nimica toată

Aurelian (retrăgându-se uşor din îmbrăţişarea Flaviei): Ok!... Am înţeles!... Am priceput!... Am revenit!... Sunt aici Flavia!... Ce ziceai să facem?... A da: să ne căsătorim... Desigur! O nimica toată... Uite: primăria este chiar aici în faţa noastră (arată spre decorul cu clădirea administrativă), e ora 12, primarul o fi la servici... Intrăm, îl salutăm, şi în câteva minute ieşim căsătoriţi... Ce zici?

Flavia (surprinsă): Ăăă... Da!... Iarăşi mai rapid decât clipa... Ca de obicei... Eram aproape sigură că joci la cacealma şi că nu vei dori să te căsătoreşti... Dar văd că totuşi trăieşti precum predici... Să vedem acum dacă şi eu pot să trăiesc la fel...

Aurelian: Of... Bine că te-ai răzgândit... Ştiam că glumeşti... Nici o fată până acum nu a înţeles teoria şi practica mea de viaţă... Am sperat că poate tu...

Flavia: Aurelian nu fi copil! Ţi-am spus că vorbesc serios! Aşa îmi şopteşte această clipă! Ea se uită în ochii mei prin ochii tăi şi strigă către mine: căsătorie! Căsătorie! Căsătorie!... Prinţ! Viaţă de vis! Iubire! Plăcere! Deliciu! Dragoste! Căsătorie!...

Aurelian: Chiar aşa strigă? Ce ciudat: şi la mine începe să strige la fel: căsătorie! Căsătorie! Căsătorie!... Frumuseţe! Viaţă! Spontaneitate! Clipă! Iubire! Amor! Prezent! Vis! Dragoste! Căsătorie...

Flavia: Vezi: gândim la fel, vorbim la fel, simţim la fel... Suntem făcuţi unul pentru altul...

Aurelian: Ai dreptate! Îmi place exemplul tău! Bestial! Superb! Încântător! Şi foarte elocvent!... Foarte bine! Hai să ne căsătorim! Dacă tu vrei eu sunt total de acord... Intrăm chiar acum în primărie şi ne căsătorim... Simplu! Banal de simplu!...

Deşi ne ştim de mai puţin de o jumătate de ceas, pentru că e dragoste la prima vedere şi pentru că viaţa este un joc şi pentru că noi trebuie să o trăim pe deplin cu fiecare clipă a ei şi să profităm de orice oportunitate - şi fiindcă suntem acum în faţa primăriei, şi fiindcă eu ţi-am dat ca exemplu un sărut, şi fiindcă voiai să-mi dai şi tu un exemplu, şi fiindcă am fost cerut în căsătorie de o prinţesă... Sigur! De ce nu? Hai să intrăm!...

XIII. Rochia şi costumul

Flavia (uşor ezitând): Prinţule?

Aurelian: Da!

Flavia: Stai puţin să mai chibzuim că poate ne-am intrat prea tare în rolurile jocului spontan al dragostei de poveste. Să nu ne grăbim cumva... Şi apoi ce căsătorie de feţe princiare o mai fi şi aceasta dacă eu nu port rochie de mireasă şi tu măcar un costum pe tine?

Aurelian: Ştii ce? Ai perfectă dreptate!... Dar oare de unde să facem noi rost de haine – tu de rochie şi eu de costum – suficient de repede însă încât să nu dispară magia momentului şi să se piardă prin tot felul de amăgiri trecute şi iluzii viitoare? Încât să nu uităm să trăim pe deplin în clipa prezentă prin participarea trup şi suflet la magica taină a căsătoriei?

Flavia: Frumoasă observaţie!... Deci de unde oare? Vedem noi... Improvizăm ceva!

Aurelian: Nu-i o idee rea! Uite, de exemplu, eu oricum trebuie să mă întâlnesc cu prietenul de care ţi-am zis că stă aici aproape. O să împrumut de la el un costum... Îl sun şi pe primar şi ne facem programare peste douăzeci de minute. Ai buletinul la tine?

Flavia: Îl am... sigur că îl am! Ce s-ar face o fată fără buletinul ei?

Aurelian: Bun!... Deci mă duc la prietenul meu să-mi împrumute un costum şi mă întorc cât ai clipi!

Flavia: Frumos! Mai rapid decât clipa! Dar nu mă las nici eu mai prejos!... Mă întorc şi eu la... la Iulia... Aoleu! Iulia...

Aurelian: Ce e cu ea?

Flavia: Nimic! Nimic! Îi explic ce şi cum şi va înţelege! Sper!... Are în dulap o rochie de mireasă - e de fapt de la sora ei. Tocmai ce a divorţat şi a vrut să scape de ea aşa că i-a dăruit-o Iuliei, la cererea ei, fiindcă ea zicea că dacă o ţine în dulap o vreme poate că va atrage spre sine vreun prinţ să o ceară în căsătorie... Aşadar... Mă duc la ea şi îi cer să-mi împrumute rochia... E o rochie superbă: cu voal şi cu tot dichisul! Sigur o să-ţi placă...

Aurelian: Ce romantic! Are şi voal! Deci practic nu o să te văd la faţă decât după ce semnăm actele şi vine momentul sărutului mirilor... Hm.... Frumos! Foarte frumos! Da!...

O să te redescopăr, dându-ţi vălul jos, după ce suntem căsătoriţi, ca de exemplu, şi o să ne sărutăm din nou, ca de exemplu... Excelentă scenă!...

Şi ştii ce? Deşi nu e moda poate ar fi bine să-mi pun şi eu pe faţă un fel de voal... De exemplu să-mi acopăr chipul cu o eşarfă de bandit şi să-mi pun pe cap o pălărie meseriaşă... Astfel o să fim pe picior de egalitate şi o să facem mai palpitant momentul căsătoriei...

Apropo: să ştii că sunt un militant fervent pentru egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor... Un motiv în plus să-mi acopăr şi eu faţa cu un fel de voal, ca şi tine...

Flavia: Excelentă idee! Doar suntem egali în drepturi şi în obligaţii... Şi prin urmare trebuie să avem amândoi faţa acoperită!... Aşa rămâne!

Aurelian: Bine!... Atunci hai să ne grăbim!... Dar ce zic? Mai bine alergăm, ca să ajungem mai repede, să trăim clipa şi să întrecem clipa: amândoi mai repezi decât clipa! Ce zici?

Flavia: Bine alergăm! Ne reîntâlnim aici în douăzeci de minute... Trăieşte clipa prinţul meu!

Aurelian (se apropie de ea şi o sărută): Trăieşte clipa prinţesa mea!... (Amândoi pornesc în aceeaşi direcţie (spre partea din spate stânga a scenei). Când mai să iasă din scenă Flavia se prinde că aleargă în direcţia greşită...)

Flavia: Ups... Stai că eu merg în direcţia opusă... Hai pa! (Îl mai sărută odată în grabă.)

Aurelian: Pe curând prinţesa mea!

(Aurelian iese din scenă în fugă.)"

Mireasă din întâmplare – Radu Lucian Alexandru – carte pdf:
http://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2013/04/mireasa-din-intamplare-radu-lucian-alexandru.pdf