Mireasă din întâmplare - 2 Regele şi regina

"I. Alergarea

(Flavia aleargă un pic prin decor spre dreapta (aleargă destul de greoi din cauza sandalelor cu toc înalt pe care le poartă în picioare) şi iese din scenă în fugă (prin faţă-stânga). Din culise se aude cum respiră precipitat din cauza alergării.)

Flavia (gâfâind): Se vede că... nu am mai făcut sport... de ceva vreme!... Şi tocurile astea... nu mă ajută deloc! (Respiraţie precipitată şi zgomot de alergat pe tocuri zece secunde...)

(Gâfâind:) Of!... Greu e cu alergatul ăsta pe tocuri!... Nu ştiu cine l-a inventat... Dar sigur nu a gândit bine... Doar fetele trebuie să... să meargă lejer... şi graţios.... Nu le şade bine pe fugă!... (Zece secunde de alergare...) Hai că ajung imediat!... (Încă câteva secunde de alergare...)

Flavia revine pe scenă alergând uşor şi gâfâind: Of... E greu cu alergatul pe tocuri!... (Ajunge obosită la uşa Iuliei. Se opreşte o clipă să-şi tragă sufletul apoi sună şi bate precipitat în uşă. Iulia intră în scenă şi vine să-i deschidă.)

Iulia: Imediat!

(Flavia respiră greu de la efortul făcut alergând. Iulia deschide uşa şi o vede obosită.)

Iulia: Ce e Flavia? Ce-ai păţit? (Iese pe uşă şi se apropie de ea.) Te pomeneşti că prinţul meu era de fapt vreun obsedat şi te-o fi fugărit prin parc nesimţitul... Doamne cum îi mai aleg şi eu!... Aşa e dacă te grăbeşti!... Nu ştii pe cine bagi în casă... Să sun la poliţie? Unde e nesimţitul?

Flavia (obosită): Iulia, stai liniştită că nu e ceea ce pare...

Iulia: Ba cum nu! Văd că eşti obosită: sigur te-a alergat prin parc... Am ştiut că e un nesimţit de cum mi-a refuzat cafeaua şi nu a stat nici măcar un pic de vorbă cu mine... (Imitând:)... Cică se grăbeşte... Se grăbea auzi!... (Iritată:) Se grăbea să te fugărească pe tine prin parc!... Nesimţit ordinar!

Flavia: Dar Iulia...

Iulia (imitând): Cică venise pentru carte... Poftim: ia cartea şi du-te învârtindu-te!... (Vorbind normal:) Sper că nu te-a lovit... Eşti ok?... Să sun la poliţie?

Flavia: Nu!... Nu Iulia... Am alergat din alt motiv, nu m-a alergat el... Adică din cauza lui am alergat, dar...

Iulia: Nesimţitul!!... Ce om!... Nu ştii pe cine bagi în casă... Eu sun la poliţie!... Ce număr au ăştia?

Flavia: Stai fată! Nu suna nicăieri!... Nu mi-a făcut nimica omul. E foarte drăguţ. Am alergat că mă grăbeam să te văd... Îţi povestesc tot... (Intră în casă.)

Iulia (închizând uşa): Da? Nu e obsedat?

Flavia: Nu!

Iulia: Şi nici violator?

Flavia: Nici!

Iulia: Şi nu e nesimţit?

Flavia: Nu, cum să fie?! E foarte simţit: trăieşte fiecare clipă la maxim şi e foarte delicat, deşi e direct şi spontan... Şi vorbeşte frumos şi se poartă ca un prinţ...

Iulia: Da?! Bine... Credeam că ţi-a făcut ceva...

II. Surpriza

Flavia: Mi-a făcut să ştii...

Iulia: Ce ţi-a făcut?... Ok, ştii ce? Ia-o de la capăt şi povesteşte-mi tot ce ai aflat despre prinţul meu - toate detaliile, tot ce aţi povestit! Bine?... Dar mai întâi spune-mi, ca să nu stau în suspans: el e prinţul meu? El e cel aşteptat să vină? El e alesul meu? Crede el în relaţiile de lungă durată? Crede în iubire, în dragoste? Crede în căsătorie?

Flavia (aprobând cu elan): Crede!

Iulia (bucuroasă): Crede?

Flavia: Sigur crede!... Stai puţin să îmi trag sufletul!...

(Se aşează pe canapea, pune poşeta lângă ea şi apoi respiră încet şi profund. Iulia se aşează şi ea pe canapea.)

Flavia: Iulia, ascultă-mă pe mine: crede sigur!... Ba mai mult de atât: se însoară!... Cam în douăzeci de minute...

Iulia (surprinsă): Cum? Prinţul meu se însoară? Eşti nebună? Cu cine?

Flavia: Cu mine!

Iulia (şi mai surprinsă): Cu cine?!

Flavia: Cu mine... cu tine... cu oricine... Prinţul tău e incredibil! Se mişcă aşa de repede de nici nu apuci să procesezi bine ceea ce face. E mai rapid decât clipa. Dar nici eu nu m-am lăsat la el...

Iulia (uşor supărată): Ce-ai făcut fată?... Am ştiut eu că nu trebuia să vă las împreună!...

Flavia: Păi fii atentă dragă Iulia – nici nu am ieşit bine de la tine şi m-a vrăjit în aşa hal că până să mă prind despre ce o vorba deja m-a sărutat prima dată...

Iulia (surprinsă): Poftim?!

Flavia: Şi apoi încă odată!

Iulia (şi mai surprinsă): De două ori?! (Mânioasă:) Nemernicul!! Ştiam eu că e fustangiu!... Îi dau eu cu cartea aia în cap până îi ies fustele pe ochi!... Lasă numai să pun eu mâna pe el!...

(Supărată:) Iar tu, cum ai putut să te laşi sărutată de el? Tu: cea mai bună prietenă a mea... cu prinţul meu!... (Bosumflată:) Cu iubitul meu prinţ...

Flavia: Stai Iulia, că nu e cum crezi... Tipul e magic sau ceva... Mi-a vorbit despre spontaneitate, apoi despre dragoste la prima vedere, despre jocul vieţii, că viaţa trece repede, că trebuie să trăim clipa, că nu trebuie să pierdem nici un moment şi apoi m-a sărutat, cică doar aşa ca să-mi dea un exemplu de comportare spontană...

Iulia (cu ciudă): Frumos exemplu, n-am ce zice...

Flavia: Da... M-a sărutat, de exemplu... Ce să-i fac? M-am gândit şi am zis să-i intru în joc, ca să-l pot trage de limbă cum ne-am înţeles...

Iulia: Aşa, şi?

Flavia: Şi i-am sugerat, tot aşa în joacă, şi mai ales ca să-i testez caracterul, cum ne-am înţeles, că după rapiditatea cu care sărută, te pomeneşti că vom ajunge, fără să ştim cum, să facem dragoste, prin parc sau aiurea...

Iulia (surprinsă): Ce?! Ce i-ai sugerat?!

Flavia: Cum ai auzit... Ca să-l testez: să văd cum e cu iubirea spontană, trăită deplin în clipa prezentă, pe care el o propovăduia prin vorbe...

Iulia: Aşa, şi? (Mânioasă:) Te pomeneşti că aţi făcut dragoste în parc!... Nemernicilor!!... (Supărată:) Şi când te gândeşti că am avut încredere în tine... Cum ai putut să faci aşa ceva?

Flavia: Stai fată că nu am făcut dragoste, că omul cică are principii şi valori şi cum îţi spuneam, Aurelian, prinţul tău crede în legământul sacru al căsătoriei şi susţine că el nu poate să facă dragoste decât dacă e căsătorit cu prinţesa lui...

Iulia (surprinsă în mod plăcut): Fugi tu de aici, aşa e de principial prinţul meu?

Flavia: Dacă îţi spun!... Oricum eu nu l-am crezut. Cine ar crede o asemenea gogoaşă?

Iulia: Eu aş crede! Auzi la scumpul de el ce tandru şi gingaş este, cât iubeşte el căsătoria, e exact cum îmi trebuie mie... Şi tu ce-ai zis atunci?

Flavia: Păi nu ştiu cum să-ţi spun că aici s-au încurcat lucrurile rău de tot... Adică ce m-am gândit eu?... Că omul merge la cacealma şi ca să-l testez, cum ne-a fost înţelegerea, când am ajuns pe lângă primărie zic: „Uite: suntem amândoi aici... Hai chiar acum, exact acum, să ne căsătorim!”

Iulia (se ridică nervoasă de pe canapea): Eşti nebună! L-ai cerut în căsătorie?! Ştiam eu că nu eşti normală la cap! Şi ăla, mai nebun ca tine, o fi acceptat!

Flavia: Păi da! Că el crede că viaţa e un joc şi trebuie trăită la maxim, şi că trebuie să profite de orice oportunitate, şi că trebuie să trăim clipa, şi că iubirea e un foc care arde cu putere...

Iulia (supărată): Vai de mine!... M-ai nenorocit!...

Flavia (ridicându-se de pe canapea): Stai Iulia că nu e cum crezi!

Iulia (mânioasă): Dar cum e? Te pomeneşti că aţi intrat în primărie şi v-aţi căsătorit, tot aşa în joacă şi să testaţi clipa!... Sunteţi nebuni amândoi!... (Mirată:) Aşa ceva nici n-am mai auzit - să vă căsătoriţi voi la zece minute după ce v-aţi întâlnit... Complet nebuni!!...

III. Voalul

Flavia: Stai fată nu te grăbi! Că eu de abia atunci am intrat în panică... Că am văzut că nu glumeşte... Şi m-am gândit o fracţiune de secundă cum să-l amân, să nu intrăm în primărie, şi i-am zis că nu am rochie de mireasă... Şi ce nuntă e aia fără rochie de mireasă?... Ştii doar că pentru fete e important acest aspect!...

Dar eu am zis doar aşa ca să trag de timp... Şi i-am zis de rochia surorii tale pe care o ţii în dulap... I-am spus că vin să o iau şi apoi în zece minute revin să ne căsătorim...

Iulia (supărată): Ce să faceţi?!... Nesimţită ordinară ce eşti! Ieşi afară din casă!... Sub ochii mei să mă înşeli în halul ăsta... Ce prietenă îmi eşti tu?... (Îmbufnată:) Mi-ai furat prinţul...

Flavia: Linişteşte-te Iulia! Că nu mă mărit cu el! Doar nu am înnebunit!... Eu m-am gândit la tine!... M-am gândit că dacă tot îţi place aşa de mult de el... te îmbraci în rochie, îţi pui voalul pe cap... Pe tine te mai cheamă şi Flavia... Primarul vă întreabă... Aurelian nu-mi ştie decât prenumele... Îţi ştie numele?

Iulia: Nu! Nu cred. Mă ştie doar ca Iulia.

Flavia: Păi vezi: Când aude de la primar că te cheamă Iulia Flavia Carta, dacă Aurelian pune întrebări îi spui că te mai cheamă şi Iulia - şi gata... Simplu!... Vă căsătoriţi şi când îţi dă voalul jos, pentru sărutul mirilor, surpriză: tu eşti mireasa lui şi basta. Nu mai are ce face: ori se bucură de tine şi trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi, ori bagă divorţ... Ai o şansă din două. Ca toată lumea! Eu zic că merită să încerci. Tu ce zici?

Iulia (se aşează pe canapea): Aoleu, ce-ţi mai fată mintea... Aşa ceva nu pot să cred!

Flavia (se aşează lângă Iulia): Hai Iulia hotărăşte-te repede că astfel de ocazii nu apar în fiecare zi, şi Aurelian, spontan cum e el, nu o să stea după tine prea mult, până te hotărăşti tu ce şi cum... Tu l-ai vrut: acum îl ai servit pe tavă, doar să profiţi de ocazie. Mai simplu de atât nu se poate: te îmbraci în rochia de mireasă, îţi pui voalul şi fugi la măritiş...

Iulia: Da?

Flavia: Da mă Iulia! Profită de ocazie!...

(După un moment de reflecţie Iulia se ridică de pe canapea.)

Iulia: Ştii ce? Ai dreptate!... Doar o viaţă avem... Şi când mai prind eu o astfel de ocazie? – Să mă mărit cu prinţul meu la o zi după ce l-am cunoscut şi la o oră după ce i-am împrumutat o carte, şi toate astea fără bătaia de cap pe care o presupune procesul de curtare - fără întâlniri, fără prăjituri, fără discuţii aiurea... E căsătoria ideală! Aşa facem! – Hai repede să mă ajuţi să mă îmbrac că prinţul nu stă după noi!

Flavia: Bună decizie ai luat! (Flavia îşi ia poşeta, se ridică de pe canapea şi se apropie de Iulia.) Dar fii atentă că o să vină şi el cu faţa acoperită - că e feminist convins şi vrea să promoveze astfel egalitatea dintre femei şi bărbaţi...

Iulia: Auzi tu ce prinţ modern mi-am ales: feminist convins... Foarte bine! Şi ştie să facă de mâncare, să spele haine, să măture şi toate cele?

Flavia: Nu ştiu că nu l-am probat... Dar sigur ştie! Dacă promovează egalitatea... Şi dacă nu ştie, îl înveţi tu!... Îl ajuţi să treacă de la teorie la practică...

Iulia (plecând spre marginea scenei): Şi zici că mă aşteaptă în faţă la primărie îmbrăcat în costum şi cu faţa acoperită... Tu! Să nu cumva să-l încurc şi să iau pe altul de bărbat! Că poate acolo or mai fi şi alţi miri în aşteptare.

Flavia: Nu ai cum: el e singurul cu faţa acoperită... Şi auzi: vorbeşti puţin sau deloc! Doar dai din cap şi mormăi! Ok? Să nu se prindă că nu sunt eu... Decât la final - după ce vă căsătoriţi...

Iulia: Bine! Am înţeles! Hai repede să mă îmbrac!

(Amândouă ies din scenă prin dreapta).

IV. Păţania

Aurelian (intră grăbit din stânga, trece repede prin uşă şi strigă după prietenul său): Maxim! Maxim!... Unde eşti frate? Hai repede că am intrat într-o mare belea!

Maxim (încălţat cu pantofi de lac, îmbrăcat în pantaloni de costum cu o cămaşă descheiată la gât şi cu părul frumos pieptănat, apare liniştit din dreapta şi îl vede pe Aurelian cu o carte în mână): Ce e frate? Ce-ai păţit?... Te pomeneşti că ai furat o carte din librărie şi te urmăreşte poliţia acum?

Aurelian: Nu, nu e asta... Dă-o încolo de carte (o aruncă pe canapea) că din cauza ei am ajuns în mare încurcătură... Hai salut! (Dă mâna cu Maxim.)

Maxim: Ce încurcătură? Ai fost să împrumuţi cartea de la bibliotecă şi s-a îndrăgostit bibliotecara de tine?

Aurelian: Cam aşa ceva!

(Aurelian trage un scaun de lângă masă şi se aşează pe el. Maxim se aşează şi el la masă în faţa lui Aurelian.)

Maxim: Mă nu ţi-am spus eu că bibliotecarele sunt foarte sensibile la vrăjeală? Să le iei mai uşor? Să dureze agăţatul cam o săptămână-două, cam cât e termenul de împrumut la o carte, că aşa sunt obişnuite ele, să aibă răbdare şi să nu se grăbească până li se întoarce investiţia sentimentală...

Aurelian: Stai mă, că nu e vorba de o bibliotecară pe bune, ci de o colegă de la care am împrumutat o carte...

Maxim: Aha... ai aplicat tehnica cu împrumutul de cărţi... Şi a mers?

Aurelian: A mers... Atâta dor că eu chiar am nevoie de afurisita asta de carte pentru un curs iar cea cu care m-am încurcat rău de tot nu e colega cu împrumutul ci una din prietenele ei...

Maxim: Fugi mă de aici: devii tot mai bun: două dintr-o lovitură! Se vede că ai învăţat de la un maestru (arată spre el).

Aurelian: Auzi, mai bine ascultă ce am păţit că e grabă mare: nu prea avem timp de poveşti...

Maxim: Vai de mine dar care e graba? Te însori sau ce?

Aurelian: Da, nu ştiu, poate... Nu! Nu mă însor!... Da tu de unde ştii?!

Maxim: Păi nu ştiu: am zis în băşcălie! Chiar te însori? (Râzând:) Atunci e groasă problema!... Ce-ai făcut omule? Ai lăsat-o însărcinată şi acum te obligă rudele ei să o iei de nevastă, sau ce? Şi de unde atâta grabă, că din câte ştiu eu copilul nu vine pe lume decât la câteva luni de la fapta ta de vitejie!

Aurelian: Stai frate că nu e chiar aşa grav, dar de urgent e foarte urgent şi Maxim, doar tu poţi să mă scoţi din încurcătura în care am intrat...

Maxim: Dar ce e omule? Hai zi odată!

Aurelian: Hai că-ţi zic! Fii atent: ies mai înainte de la curs şi mă duc, cum ţi-am spus, la o colegă, aici în apropiere, să împrumut o carte de la ea... Şi când colo ce să vezi? La ea în casă îmi face cunoştinţă cu o fată frumoasă foc - şi ageră şi deşteaptă şi drăguţă şi dotată cu tot ce-i trebuie... O prinţesă ce mai... O cheamă Flavia.

Maxim: Aşa, şi?

Aurelian: Şi intru eu în vorbă cu ea şi ea cu mine, că se vedea că îi plac, şi eu îi bag vrăjelile clasice: cu inima care cântă plină de iubire, cu viaţa e un joc şi trebuie trăită la maxim, cu jocul de-a prinţul şi prinţesa care se îndrăgostesc de la prima vedere şi cu prinţul care caută sărutul fermecat...

Maxim: Aşa. Strategia clasică. Şi?

Aurelian: Şi vine colega cu cartea, o iau şi dau să plec, bucuros că am avut ocazie de exersare, dar grăbit că trebuia să vin pe la tine să mergem la o bere...

Maxim: Exact! Şi?

Aurelian: Şi ispititoarea aceasta de Flavia strigă după mine că are şi ea treabă prin centru şi să mergem amândoi...

Maxim: Ei na!... Te pomeneşti că ai dat peste o expertă şi ţi-a aplicat strategia cu drumul comun... Sau chiar i-ai căzut cu tronc şi nu s-a mai putut dezlipi de tine...

Mă omule! Ţi-am spus să foloseşti cu grijă textele mele de agăţat că chiar funcţionează...

Aurelian: Exact... Mi-ai spus... Şi ai dreptate: funcţionează... Uite: de exemplu, după ce am plecat cu Flavia spre centru, pe stradă, i-am mai servit câteva texte clasice - cel cu îndemnul de a ne bucura de viaţă cât timp suntem tineri şi de a profita de toate ocaziile norocoase care ni se ivesc în cale; cel cu manifestarea amoroasă spontană, directă, sinceră, clară, fără ezitare spre trăirea intensă, înflăcărată, instinctivă, pasională a fiecărei clipe de iubire; cel cu invocarea înţelegerii reciproce prin cuvinte şi dincolo de ele pentru obţinerea unei îmbrăţişări şi apoi cel cu sărutul dat, ca exemplu concret, pentru exemplificarea aplicaţiilor practice ale teoriei trăirii spontane în fluxul timpului prezent – text adus ca justificare pentru sărutul furat cu dibăcie în timpul îmbrăţişării...

Maxim: Excelent! Ai procedat ca la carte! Felicitări!

Aurelian: Mulţumesc!... Şi astfel în nici zece minute ne sărutam pe stradă de mama focului şi fata asta focoasă, spontană, drăguţă, nemaipomenită mă întreabă... Auzi ce-i trece prin cap!

Maxim: Ce? Te pomeneşti că te-a invitat să faci dragoste cu ea?

Aurelian: Da mă! De unde ştii?

Maxim: Păi nu ştiu. Am zis şi eu aşa, în băşcălie! (Râzând:) A dracului cum dă norocul peste unii... Vezi, exact cum ţi-am spus: tehnică ireproşabilă, execuţie ca la carte, rezultate garantate...

Aurelian: Exact! Dar eu atunci am intrat puţin în panică...

Maxim: Normal! Nu o poţi duce în camera de cămin, că or fi colegii pe acolo şi vrei să o aduci la mine acasă... Foarte bine, economiseşti banii de hotel... Hai mă, stai liniştit că vă las! Ce nu fac eu pentru dragoste! De ce nu mi-ai zis de la început? Eu mă duc la o bere cu gaşca şi vii şi tu mai târziu după ce termini dragostea cu Flavia asta a ta...

Aurelian: Da mă, dar eu nu sunt un gigolo detaşat, aşa ca tine – nu vreau să mint fetele, şi nu vreau să le induc, prea tare, în eroare – eu doar mă jucam cu fata şi ea a luat-o în serios. Mă înţelegi?

Maxim: Păi vezi! De ce te joci cu dragostea? Ţi-am mai spus să o tratezi cu respect. Ca pe o curvă de mare clasă ce este! Nu te juca cu focul dragostei decât dacă eşti pompier de femei de meserie, aşa ca mine...

Aurelian: Bine! Fie cum zici! Dar fii atent: când mi-a zis de făcut dragoste, am intrat puţin în panică – mă gândeam că am dat peste vreo nimfomană de s-a dat la mine după doar zece minute de când ne-am cunoscut... Şi ca să văd dacă chiar e nimfomană sau doar a crezut în poveştile mele cu spontaneitatea şi cu jocul, am zis să ridic miza şi atunci i-am spus că eu nu fac dragoste decât cu femeile cu care mă căsătoresc...

Maxim (râzând): Du-te mă de aici! De unde ai mai scos-o şi pe asta? Şi ea te-a crezut?

Aurelian: Bă Maximus, ştii ce? Mă las de meserie! Fetele astea sunt mai deştepte decât credem noi... Ştii ce mi-a zis?

Maxim: Ce ţi-a zis? Te-a cerut în căsătorie? Nu?

Aurelian: Exact! Dar tu de unde ştii?

Maxim: Păi nu ştiu! Ziceam şi eu aşa, în băşcălie! (Râzând:) Mă tu ai inventat povestea asta pe drum încoace şi acum râzi de mine, nu?

Aurelian: Nu mă! Chiar s-a întâmplat: eram în faţa primăriei şi după ce i-am zis că eu nu fac dragoste decât cu femei căsătorite ea m-a cerut spontan în căsătorie, justificându-şi cererea prin aceea că odată căsătoriţi o să-mi pot respecta principiul de interacţiune sexuală strict matrimonială pe care l-am invocat şi o să pot face dragoste cu ea având conştiinţa împăcată...

Eu însă am crezut că joacă la cacealma şi atunci am ridicat miza şi i-am zis că sunt de acord. Şi am invitat-o să intrăm în primărie chiar în momentul acela şi să ne căsătorim...

Maxim: Bravo mă! Felicitări!... Te-ai căsătorit şi acum nu ai unde să faci cheful de nuntă şi nici unde să petreci noaptea nunţii că la cămin nu merge... Auzi, da ea unde stă? E din oraş? Ce studiază? Cu ce se ocupă?

Aurelian: Nu ştiu bre! Habar n-am! Ţi-am spus doar că am vorbit cu ea doar vreo douăzeci de minute, şi doar teorii fundamentale despre arta iubirii şi a trăirii spontane a vieţii, fără detalii personale, nici despre mine, nici despre ea: ştiu doar că o chemă Flavia, că e frumoasă, că e deşteaptă şi că îl are pe vino-încoace...

Maxim: Lasă că e bine şi aşa: ce trebuie să ştii mai mult ca să te însori? Încă odată felicitări!... Ştii ce? Chemăm gaşca la mine, cumpărăm câteva lăzi de bere şi ceva pizza şi facem cheful de nuntă chiar aici. Şi vă las să staţi şi peste noapte să vă bucuraţi de noaptea nunţii, dar după aceea sunteţi pe cont propriu, bine?

Aurelian: Stai încet Maximus, că nu ne-am căsătorit! Ce crezi că sunt nebun să îmi las libertatea tocmai acum în floarea tinereţii? Lasă că este vreme până la pensie!...

Alta e problema: teoretic trebuie să ne reîntâlnim la primărie în zece minute şi să ne căsătorim. Că aşa ne-am înţeles...

Când ne-am pus de acord să ne căsătorim am vrut să intrăm imediat în primărie... Eu eram însă în panică maximă şi nu-mi venea nici o idee de eschivă. Noroc cu Flavia! Îţi spun, e deşteaptă foc! A zis că ar trebui totuşi ca ea să se îmbrace cu o rochie de mireasă şi eu cu un costum. Şi-a adus aminte că prietena ei are o astfel de rochie, şi încă una care are un voal clasic în dotare, şi a zis că se duce să o împrumute de la ea. Şi atunci i-am zis şi eu că vin la tine după un costum...

Maxim: De ce nu zici aşa, omule? Te uiţi în dulap şi îţi alegi unul, cred că avem cam aceeaşi mărime. Ţi-l împrumut cu plăcere!

Aurelian: Maxim, de ce nu vrei să înţelegi că nu vreau să mă însor? Că sunt prea tânăr şi ţin la libertatea mea...

Vai de tinereţile mele! Ce mă fac? Că m-a prins fata asta la înghesuială. Mi-a dat şah-mat! Ce o să zică prietenii mei de mine când o să audă că am fugit din faţa altarului, cum ar veni, şi că am lăsat frumuseţe de fată să mă aştepte degeaba în faţă la primărie îmbrăcată în rochie de mireasă?...

Şi ce o să zică Flavia? Cum mai dau ochii cu ea? O să creadă că sunt total neserios. Şi se alege praful de toată teoria mea cu spontaneitatea şi cu viaţa trăită ca un joc, în care apropo, între noi rămână vorba, eu chiar cred...

O să râdă toţi de mine că nu am sânge în vene – că m-a provocat o gagică frumoasă, deşteaptă, sexoasă să mă însor cu ea pe loc şi eu în loc să profit, am dat bir cu fugiţii...

Maxim, trebuie să faci ceva să mă scoţi din încurcătură! Doar tu mă mai poţi salva!

V. Alegerea

Maxim (ridicându-se de pe scaun şi făcând câţiva paşi prin cameră): Aşa deci... Te-a pus gagica cu botul pe labe. Te-a întors cum a vrut ea şi te-a dus de nas până la primărie. Mai avea un pic şi te punea de semnai actul de căsătorie...

Se pare că mai ai multe de învăţat de la unul ca mine, om cu experienţă, trecut deja prin patru divorţuri şi tot atâtea căsătorii şi amante de nu le mai ţin socoteala...

Dar apropo de faza cu principiul de interacţiune sexuală strict matrimonială transformat spontan în argument pentru căsătorie... Poate ţi-am mai povestit că la puţin timp după ce am întâlnit-o pe cea de-a treia nevastă ea mi-a băgat textul tău – anume că ea e de modă veche şi că nu face dragoste decât cu bărbaţi însuraţi...

Adică, cum ar veni, doar dacă se căsătoreşte cu amorezul vizat!... Şi cum eu nu eram pe atunci însurat am cerut-o imediat în căsătorie – şi nu jucam la cacealma!... Ne-am căsătorit după vreo două săptămâni, am rezolvat-o de complexe vreo câteva luni, după care am divorţat...

Dar nu am fost nici pe departe aşa de rapid ca tipa ta! Ce am reuşit eu de abia după vreo lună de muncă de convingere, ei i-au luat, văd, doar douăzeci de minute. Probabil că e vreo zeiţă în ale vrăjelii. Trebuie neapărat să-mi faci cunoştinţă cu ea că am avea ce să ne povestim!

Aurelian (ridicându-se de pe scaun): Păi vezi! De aceea am venit la tine - că ştiam că eşti om cu experienţă în ale mariajului... Şi ştiu şi cum să rezolvăm problema. Doar că trebuie să mă ajuţi şi tu un pic, înţelegi?...

Maxim: Te ajut mă, cum să nu te ajut, dar cum?

Aurelian: Ştii cum? Fii atent: în timp ce veneam încoace mă gândeam că obiectiv vorbind tu ai de făcut o alegere foarte simplă.

Maxim: Da? Ce alegere?

Aurelian: Maximus... urmează să te întreb ceva ca de la bărbat la bărbat şi tu trebuie să-mi răspunzi direct şi fără ocolişuri.

Maxim (aşezându-se pe fotoliu): Sigur! Te ascult! Zi!

Aurelian: Ok! Ia spune-mi tu mie: dacă unui bărbat adevărat, aşa cum eşti tu, i se dă de ales între o bere şi o femeie, ce o să aleagă?

Maxim: Berea bineînţeles! Dar de ce întrebi?

Aurelian: Hai Maximus nu glumi! Eu te întreb pe bune!

Maxim: Păi ştii răspunsul, nu? De fapt te bazezi pe el...

Aurelian: Mă bazez, să ştii... Eşti ultima mea speranţă! Şi e în joc onoarea mea de bărbat. Nu mă pot lăsa învins de o femeie la propriul meu joc - chiar aşa dulce precum Flavia...

E o chestie de principii aici! E războiul sexelor şi bărbaţii trebuie să învingă! E în joc onoarea noastră milenară! Aşa că trebuie neapărat să mă ajuţi! – Îmi eşti coleg de arme, ce mai...

Şi în plus – tu ai o misiune foarte uşoară - practic nu trebuie să faci mai nimic...

Maxim (zâmbind): Ce trebuie să fac? Să mă însor cu ea?

Aurelian: Exact! (Se aşează pe canapea.) Dar de unde ai ştiut?!

Maxim (vesel): Nu am ştiut! Am zis şi eu aşa, în băşcălie! Mă Aurelian, de unde ai tu atâta umor? Cum îţi vin ţie ideile astea năstruşnice?... De fapt cred că ştiu: te-ai gândit probabil că mie, ca bărbat cu experienţă în ale căsătoriei şi în ale luptelor duse pe frontul conjugal, nu o să-mi fie foarte greu să mă mai căsătoresc încă o dată: a cincea oară... Iar tu astfel să scapi cu faţa curată din strânsoarea jocului în care te-a prins fata asta năstruşnică – Flavia-vrabia!

Aurelian (se ridică de pe canapea): Bravo! Mi-ai ghicit gândurile!... Să ştii că îţi rămân dator cu o bere dacă mă scoţi din încurcătura asta!

Maxim (se ridică de pe fotoliu): Ee... Acum mai vii de acasă! (Cei doi îşi dau mâna să pecetluiască înţelegerea.) Se pare că îmi faci o ofertă greu de refuzat. Şi fata şi berea! Nu mai trebuie să aleg între ele. De ce nu ai zis aşa de la început? Fata merge foarte bine cu berea şi invers... Combinaţia este de-a dreptul provocatoare...

VI. Eşarfa

Aurelian (strângând mâna lui Maxim cu ambele mâini): Vezi mă: eu îţi fac doar oferte beton: binele tău înainte de orice... (Cei doi finalizează strângerea de mână.) Şi la tine m-am gândit din prima. Mai aveam eu ceva prieteni care se puteau califica, dar tu eşti primul la care m-am gândit. Şi ştii de ce? Pentru că mi-ai povestit tu mai demult, la o beţie, figura cu a treia ta căsătorie şi cum ştiam de ea, şi cum ştiam şi faptul că pentru tine căsătoriile sunt doar nişte formalităţi birocratice uşor de completat (precum actele de pace la sfârşitul unui război) când am auzit de la Flavia că rochia ei are un voal clasic, am răsuflat uşurat: ştiam că încă mai pot să o bat la propriul ei joc, dacă mă ajuţi şi tu un pic...

Maxim: Bun am priceput dar cum? Mă duc la primărie, mă vede şi cu asta basta: pică cununia... Sau te-ai gândit că dacă poartă voalul ăla pe faţă nu vede prin el cu cine se cunună şi când se trezeşte e prea târziu?...

Aurelian: Cam aşa ceva, dar am ceva şi mai bun: i-am băgat Flaviei un text, cum că trebuie să fie egalitate între bărbaţi şi femei şi că prin urmare dacă ea vine cu faţa acoperită ar trebui să vin şi eu la fel, ca să fim la egalitate... Mă înţelegi?...

Maxim: Fugi bre de aici!... Ce vrei să-mi pun vreo perdea în cap şi să merg aşa la primărie, să râdă şi curcile de mine?

Aurelian: N-ar fi o idee rea! Dar serios vorbind, nu neapărat: poţi să-ţi acoperi faţa cu o eşarfă şi să-ţi pui o pălărie pe cap - precum costumaţia bandiţilor din filmele americane... Îţi mai pui nişte ochelari fumurii la ochi şi la primărie zici că e nuntă tematică, că mai nou aşa e moda - şi problema e rezolvată...

Vorbeşti cât mai puţin cu Flavia şi te-ai însurat cu ea. Doar eşti liber acum!

Şi îţi spun: e o tipă mişto rău de tot. De fapt chiar tu ai zis că vrei să o cunoşti mai îndeaproape, iar mai aproape decât în patul nupţial nu cred că se poate... Hai frate că până la urmă îţi fac un favor. Am cucerit o prinţesă pentru tine şi ţi-o ofer pe tavă. Tu nu trebuie să zici decât „Da!” şi să te bucuri de ea!...

Când mai prinzi aşa ocazie?... Chiar tu ai zis că uneori trebuie să te oboseşti la cucerit câte o lună - pe când aici e simplu - iei un costum pe tine, o pălărie pe cap şi îţi acoperi chipul cu o eşarfă - mergi la primărie, te căsătoreşti, pe urmă facem cheful de nuntă şi deseară e toată a ta...

Iar dacă nu o să-i placă de tine după ce te vede la faţă... (ceea ce e greu de crezut, pentru că în general fetele sunt atrase de farmecul tău fiinţial, după cum tu însuţi prea bine ştii...).

Maxim: Mulţumesc de aprecieri!

Aurelian: Atunci nu are decât să divorţeze... Eu zic că există o şansă din două să ai o căsătorie reuşită şi de data asta. De altfel acestea sunt şansele de reuşită în general, nu?

Maxim: Nu chiar. În cazul meu, cel puţin până acum, şansele de reuşită s-au dovedit a fi mult mai mici. Dar ştii ce? Ai dreptate: zici că fata e descurcăreaţă, că ştie să profite de clipă, că ştie să se arunce asupra unei oportunităţi când o vede, că nu ezită, că nu amână, că e spontană şi frumoasă... Aşa e?

Aurelian: Aşa e! O să vezi: e o dulceaţă de fată! Una mai spontană ca ea nu cred că găseşti nicăieri!

Maxim: Bine mă Aurelian, hai atunci să mă însor repede şi pe urmă ne întoarcem aici la o bere să facem cheful de nuntă. Hai că pierdem vremea şi clipa trece pe lângă noi fără să o trăim!

Aurelian: Mulţumesc mult Maximus! Eşti cel mai tare!

Maxim: Bine, bine!... Evident că sunt cel mai tare. De aia mă cheamă Maximus! Dar apropo, nu se prinde fata când aude că mă numesc Maximus?

Aurelian: Nu, că doar te mai cheamă şi Aurelian, ca pe mine, iar numele meu de familie, de Lovius, ea nu mi-l ştie că nu i l-am spus... Fără intenţie. Dar nu s-a ivit ocazia. Şi nu am avut nici timp. Trebuia să bat recordul la ritualul de împerechere necesar înainte de căsătorie. Şi sigur l-am doborât! Douăzeci de minute eu zic că e foarte greu de atins de oricine. Bineînţeles că m-a ajutat mult şi Flavia: nu făceam nimic fără ea! Parcă ne citeam gândurile reciproc...

VII. Uşoare rezerve

Maxim se aşează pe canapea: Auzi mă Aurelian, eşti sigur că nu ţi s-au aprins călcâiele după fata asta? Că văd că numai de bine o vorbeşti... Şi poate că şi ea e îndrăgostită lulea de tine – şi hop mă bag eu între voi şi vă stric lipeala doar ca să te ajut să-ţi menţii tu nişte orgolii masculine prosteşti.

Trebuie doar să recunoşti că îţi place de ea dar că încă nu eşti pregătit de însurătoare şi vă continuaţi normal iubirea voastră evidentă... (Aurelian se aşează pe fotoliu.)

Ce zici? Am dreptate? Ai intrat în panică când ai simţit direct pe pielea ta dragostea la prima vedere dar tu eşti nebun după ea şi poate acum faci o greşeală că mă implici şi pe mine...

Aurelian: Cine ştie? Poate ai dreptate... Fata asta are ceva special îţi spun. Cât am fost cu ea parcă eram în alt univers, parcă visam, parcă lumea s-a transformat total pentru mine. Crezi că m-am îndrăgostit?

Maxim: Cu siguranţă!

Aurelian (după o clipă de ezitare): Ok. Se prea poate... Dar ea? Dacă ea e varianta ta feminină şi doar se juca cu mine, ca pisica cu şoarecele? Dacă ea nu e îndrăgostită de mine ci doar îşi exersa talentele de cuceritoare pe mine?

Maxim: Asta nu ştiu!... Dar uite: eu te ajut că îmi eşti prieten bun. Însă hotărârea e a ta. Nu vreau să mă bag nepoftit între voi.

Aurelian: Foarte bine atunci! Facem deocamdată cum am stabilit... Şi dacă ea când te vede ezită şi te lasă acolo în primărie, înseamnă că ţine la mine şi nu eram doar o toană de moment pentru ea. Tu bagi divorţ. Şi eu reintru în schemă. Îi spunem că am vrut să-i facem o farsă şi o îmbunăm. Dacă însă profitând de clipă îţi devine spontan soţie, uitând de mine, tot aşa spontan precum m-a întâlnit, înseamnă că e mult mai potrivită pentru tine decât pentru mine...

Maxim: Eşti sigur? Că nu vreau să fii rănit în dragoste.

Aurelian: Ciudat! Aşa zicea şi ea imediat ce ne-am întâlnit: că nu vrea să fiu rănit în jocul dragostei. Dar ştii ce: unde e dragoste adevărată jocul e mereu imprevizibil – libertatea lui nu poate fi îngrădită de nici o frontieră, nici măcar de o căsătorie...

(După un moment de tăcere se ridică de pe fotoliu.) Dar hai că prea mult am filosofat şi fata poate ne aşteaptă deja la primărie!

Maxim: Nebunatici mai sunteţi mă voi ăştia mai tineri! (Maxim se ridică de pe canapea.) Dar nici eu nu mă las şi trăiesc surprizele clipei alături de voi şi de întreaga viaţă căci jocul e plăcerea supremă şi nu-l pot trăi cu adevărat decât cei care îl iubesc cu toată fiinţa lor...

Hai să mergem! Iubirea trebuie trăită iar fata nu trebuie făcută să aştepte!.... Mergi tu înainte că mă îmbrac şi eu rapid şi vin la primărie... Ajung, iau în primire fata îmbrăcată în mireasă, cu voal pe faţă, vorbesc cât mai puţin, intrăm în sala de căsătorii şi...

Ar fi bine să ne anunţăm măcar cu 15 minute înainte... Ia sună la primărie şi fă o programare!

Aurelian: Stai liniştit! În timp ce veneam încoace am sunat şi am vorbit cu primarul. I-am spus că e o urgenţă şi am făcut o programare pe numele tău...

Maxim: Bun! Te-ai gândit la toate!... Atunci la treabă!... Ne vedem după ce semnăm actele. Să fii pe aproape!... În caz de scandal să nu cumva să mă laşi singur că nu ştiu ce-ţi fac!...

Aurelian: Fii fără grijă! Voi fi în umbra voastră, dar în aşa fel încât ea să nu mă vadă...

Maxim: Aşa să faci!

Aurelian: Succes omule cu a cincea căsătorie! Să fie într-un ceas bun!

Maxim: Hai că vedem asta la momentul adevărului...

(Aurelian iese pe uşă şi apoi iese din scenă prin stânga. Maximus iese din scenă prin dreapta.)"

Mireasă din întâmplare – Radu Lucian Alexandru – carte pdf:
http://www.scribd.com/doc/136902538/Mireasa-din-intamplare-Radu-Lucian-Alexandru